Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
Ce a spus Răducioiu și ce a ieșit

Știți de ce adulților li se pare că odraslele lor spun lucruri trăsnite? Pentru că ei, copiii, spun adevărul. Iar asta este o nebunie în sine. Cum adică să fii sincer și să îi trântești omului în față ce gândești? […]

...

O salvare pentru Dinamo

Houdini Burleanu a scos cumva castanele lăsate la foc domol de LPF și a pus punct șaradei. Afară sunt 36 de grade, dar clasamentul a înghețat prin hotărârea congelatorului CEx FRF. Trecerea imediată la sistemul cu 16 formații înseamnă că […]

...

I-am mai și faultat, dar corect!

Finala s-a terminat, campionatul continuă. Poate și acesta în vreun fel în zona play-out-ului, dar vorbim despre campionatul următor, care, ce să vezi?, începe pe 21 august. Adică peste două săptămâni și jumătate. Totul la altă viteză Ce înseamnă asta? […]

...

Mulțescu, un antrenor

Tocmai s-au încheiat meciurile decisive pentru promovarea în prima ligă. A început Voluntari-Dinamo și ai senzația că urmărești un meci de Champions League. Deși este tot fotbalul acela care ne enervează cel puțin de câteva ori pe săptămână. Cam asta […]

...

De la Edison la Edinson

În jargonul fotbalistic românesc, Uruguay-Paraguay definește un joc-școală între titulari și rezerve. Sau între probabili și posibili. Năzbâtiile de limbaj ale lumii fotbalului sunt infinite, cel puțin la noi. De unde o fi apărut snoava asta cu Uruguay-Paraguay nu știe […]

...

Zgura roşie de acasă

Hănescu, Ungur şi Copil au o datorie minimă faţă de publicul de acasă. Datoria de a se simţi acasă Iarba verde de acasă. Metaforă folosită în exces care spune că printre ai tăi totul este mai uşor. Rîul, ramul, ştiţi […]

vineri, 19 aprilie 2013, 8:56

Hănescu, Ungur şi Copil au o datorie minimă faţă de publicul de acasă. Datoria de a se simţi acasă

Iarba verde de acasă. Metaforă folosită în exces care spune că printre ai tăi totul este mai uşor. Rîul, ramul, ştiţi poezia, te ajută toate. Iarba verde de acasă. Dar de zgura roşie de acasă nu zice nimeni nimic. Există şi un motiv. Tenisul nu este fotbal. Lumea care vine la tenis se comportă altfel decît lumea de pe stadioane. Este altă lume. Sau poate că nu. Nu neapărat.

De aceea, vă invit la o călătorie în timp. În trecut, tocmai în anul de graţie 1972, pe cînd România lui Năstase şi Ţiriac juca finala Cupei Davis. Salatiera venise la Bucureşti o dată cu americanii, deţinători ai trofeului. Capitala se mobilizase aşa cum se cuvine pentru marea întîlnire. Era a treia noastră finală de Cupa Davis cu Statele Unite în doar 4 sezoane. Bucureştiul anilor ’70 reîncepea să devină un oraş cosmopolit, trăiam amăgitoarea perioadă a deschiderii spre Occident. Arenei Progresul i se dăduse un lustru. Străzile şi casele elegante din jurul acesteia arătau oricum foarte parizian şi puteai jura că te afli la Porte d’Auteuil şi nu pe Doctor Staicovici ori pe Doctor Lister. Năstase şi Ţiriac din vremea cînd formau un tandem mai simpatic şi mai redutabil decît acum au pierdut după trei zile în care speranţa a sucombat în amărăciune. În final, a fost 3-2 pentru americani, cu un Năstase de nerecunoscut şi cu un Ţiriac care lupta eroic.

Atunci a şi apărut prima fisură în relaţia dintre ei. Tot atunci, publicul bucureştean uimea lumea tenisului prin exuberanţă. Mai exact, o contraria. Entuziasmul gălăgios al spectatorilor români nu cadra cu ceea ce se ştia la vremea respectivă despre un public de tenis, care trebuia să fie reţinut, disciplinat, sobru în bucurie. Noi, în schimb, exultam la greşelile americanilor. Atmosfera de pe Stadionul 23 August se muta pe Arena Centrală de la Progresul. Fără să ştim, puneam bazele unei şcoli. Acum 22 de ani, la Lyon, americanii cu Sampras şi Agassi pierdeau Salatiera în faţa lui Guy Forget şi Henri Leconte purtaţi pe val de un public aproape isterizat. Fiind vorba despre francezi, nu s-a mai oripilat nimeni şi s-a vorbit despre superba lecţie de solidaritate naţională a publicului din Hexagon. O, la, la!

Nu ştiu ce ar putea face publicul nostru de astăzi pentru Victor Hănescu, Adrian Ungur şi Marius Copil, jucătorii noştri aflaţi pe tabloul principal al Openului bucureştean. Ştiu însă ce pot face ei pentru acest public. Să considere prezenţa lor aici, în faţa compatrioţilor, un privilegiu, şi nu o obligaţie. O bucurie, nu o formalitate. Vor avea în faţă adversari mai bine clasaţi, ca Gilles Simon, Andrea Seppi, Mihail Iujnîi, Victor Troicki. Cu ceva noroc, e posibil să aibă parte şi de oponenţi mai accesibili. Dincolo de calculul aplicat al şanselor, tenisul, ca mai toate sporturile, este o problemă de atitudine. De orgoliu, nu doar de clasament. Îţi oferi şanse suplimentare dacă nu intri dinainte învins de un jucător care este cu 15 sau 20 de locuri peste tine în ierarhia ATP. Despre supraevaluare nici nu mai vorbesc.

Nici unul de-ai noştri nu a cîştigat pînă acum turneul de simplu de la Bucureşti. Hănescu a fost finalist, Andrei Pavel, dublu semifinalist. După înfrîngerea din partida de Cupa Davis cu Olanda, mi se pare că toţi ne-au rămas cumva datori. Victor, Adrian, Copil. Îi aştept de luni încolo. Îi aşteptăm toţi cei care vrem să respirăm tenis timp de o săptămînă. Îmi place să cred că e o întîlnire pe care şi-o doresc şi ei.

Comentarii (8)Adaugă comentariu

cyupe (11 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 9:48

Youzhny,asa se scrie.

Lucid (2 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 9:54

Gil Simon se simte mai acasa la Bucuresti decit clovnii astia!

Seneca (8 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 10:56

Hanescu n-are treaba cu performanta. El joaca precum un mercenar, un tur, doua, si-a luat banu’ si la revedere. Nu-l intereseaza pe el sa castige turnee, sa faca performanta adevarata.

Cristian Geambaşu (301 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 11:20

cyupe
Se scrie „Youzhny” in engleza, ca nu este o limba fonetica asa ca a noastra. Care are si ortografia aferenta. Intelegi? Apropo, cum se scrie corect, Tchaikowski sau Ceaikovski?

pamfletaru (3 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 12:21

datoria lor e sa joace tenis si
sa mai si invinga…
macar de craciun si paste (ca tot se apropie)

publicul ar face orice daca jucatorii nostri ar castiga pentru romania,
chiar daca unii se considera oaspeti la acest turneu

marian (13 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 12:29

Nu au nici o datorie, ei joaca pentru ei, pentru bani, este ca si cum noi ne ducel la munca, muncim pentru ca trebuie sa muncim, asa si ei, daca vor sa fie looseri este treaba lor si nu a noastra.
Pe mine unul nu ma intereseaza de Hanescu sau altii, pentru ca ma uit la tenis in alta parte, unde am ce sa vad.Eu nu l-am vazut niciodata jucand tenis, de ce? acelasi raspuns care il da si Nastase, ma uit la tenis dupa turul trei, iar el nu stie ce este aia si cu ce se mananca, dar este problema lui.

Alexandru (11 comentarii)  •  19 aprilie 2013, 22:16

🙂 Off topic. Sau tangential.
Sportul este o competitie, a celor mai talentati si bine pregatiti. Mens sana in corpore sano. Mentalitatea trogloditilor din tribuna este o reflectie a societatii din care provin (pentru ca vrind nevrind miile de cimpanzei din / de pe stadioane reprezinta niste procente). Pentru astia nu conteaza competitia, fair play ul. Huoooo. Rupeti-i. Scuipati-i intre ochi. Huoooo.

maximuspqr (36 comentarii)  •  22 aprilie 2013, 1:19

Tu mai crezi in Mos Craciun …problema e ca si eu mai cred. La fiecare meci, turneu, competitie, imi spun”data asta sigur cistigam, sigur jucam bine, sigur facem spectacol, sigur…astept, poate data viitoare.

Comentează