O dramă fotbalistică. Atît

Ce trebuie să reţinem după Borussia-Malaga? Că spaniolii au fost învinşi pentru că au jucat mai bine decît acasă?

Poate că am văzut prea mult fotbal şi nu mai ştim să ne entuziasmăm. Vorbesc despre noi toţi, popoarele de microbişti. […]

Ce trebuie să reţinem după Borussia-Malaga? Că spaniolii au fost învinşi pentru că au jucat mai bine decît acasă?

Poate că am văzut prea mult fotbal şi nu mai ştim să ne entuziasmăm. Vorbesc despre noi toţi, popoarele de microbişti. Ori poate tocmai pentru că am văzut atît de multe meciuri care mai de care mai istorice şi mai de neuitat am ajuns într-un loc numit luciditate. Nu revelaţie, nu clarviziune, nu iluminare, doar luciditate. Iar luciditatea microbistului de cursă lungă ne obligă să spunem adevărul. Borussia Dortmund-Malaga nu a fost un meci mare.

Borussia-Malaga a fost un meci comun, de un nivel mediu spre înalt, dar cu un final neaşteptat. Deznodămîntul a salvat spectacolul aproximativ de pînă atunci. Dramatismul finalului a indus senzaţia de măreţie a fotbalului. Nu fusese decît presiune prudentă a băieţilor antrenaţi de Jurgen Klopp, el însuşi puţin copleşit de importanţa momentului. Dincolo, o echipă spaniolă modelată după stilul lui Manuel Pellegrini. Chilianul Pellegrini, un mare meşteşugar al fotbalului, a venit la Dortmund cu o echipă căreia i-a spus să joace fotbal. Acesta este mesajul cel mai frumos al sfertului de finală de pe Westfallen.

Poetic vorbind, timpul a rămas suspendat în secundele din prelungiri care au făcut posibilă victoria nemţilor. Mergînd pe coarda lirică, aş putea adăuga uşor exaltat că în această falie temporală s-au înscris două goluri care au schimbat destine. Mi-ar fi plăcut să scriu ceva de genul ăsta, pătruns emoţional de fiorul unei partide unice. Sigur că la coadă stă şi cohorta de clişee potrivite unor astfel de întîmplări. Dar atît de obositoare. Simţiţi cum îşi desfăşoară jocul de glezne pilda cu nemţii care nu sînt învinşi/eliminaţi decît atunci cînd se urcă în autocar?

Încă o dată. Întîlnirea de pe Westfallen nu a fost istorică în măsura în care istoric durează ceva mai mult decît o ediţie de Champions League. Aici risc să intru în contradicţie cu tandemurile de comentatori ale celor 3 televiziuni care au transmis în direct întîlnirea. Şi să fiu contra curentului analiştilor de dinainte şi de după Apocalipsa Malagăi. Ceva rămîne totuşi după calificarea Borussiei. Ideea că uneori te trezeşti cu adevărat doar cînd realizezi că nu mai ai ce pierde. Că starea de disperare este cîteodată mai productivă decît judecata rece. Ceva rămîne şi din drama Malagăi. Greşeala unui fundaş, unica din meci, poziţionarea inadecvată a unui asistent, orbul găinii la arbitrul de centru, apariţia bizară la finalizare a unui alt fundaş, totul poate da peste cap efortul şi inspiraţia celorlalte 90 de minute. Demichelis, Craig Thompson, Santana sînt doar nume ale fatalităţii.

Poate că am văzut prea mult fotbal. Sau prea puţin. Merg pe a doua ipoteză gîndindu-mă că Borussia lui Goetze, Reus şi Lewandowski împotriva Barcelonei lui Messi, Iniesta şi Xavi ar putea fi acea finală istorică pe care o aşteptăm cam demult.