Revoluţia începe cu Real

Raportul de forţe în vestiarul echipelor de fotbal se schimbă. Dictatura jucătorului-vedetă e pe ducă.

Lui Sergio Ramos i se pare că este urmărit. De arbitri, de propriul antrenor. De spectatori şi de telespectatori, asta sigur. Numai că oful fundaşului […]

Raportul de forţe în vestiarul echipelor de fotbal se schimbă. Dictatura jucătorului-vedetă e pe ducă.

Lui Sergio Ramos i se pare că este urmărit. De arbitri, de propriul antrenor. De spectatori şi de telespectatori, asta sigur. Numai că oful fundaşului madrilen nu se îndreaptă către ultima categorie, care în ordinea firească a lucrurilor este prima. Între a fi urmărit, adică a fi văzut, plăcut ori fluierat, şi a fi vînat este o mare diferenţă. Iar lui Ramos i se pare că este vînat. Persecutat. Hăituit tocmai pentru celebritatea lui, cîştigată în ani şi ani de evoluţii la cel mai înalt nivel.

„A devenit atît de uşor să-l elimini pe Sergio Ramos” se plînge Sergio Ramos după meciul Realului cu Rayo Vallecano. După ce a luat al doilea cartonaş galben într-un interval de 39 de secunde, el şi-a lăsat echipa în 10 oameni. Şi-o mai lăsase de izbelişte atunci cînd admirase detenta lui Welbeck în partida de miercuri, contra lui Manchester United. La scară, ceva asemănător cu primul gol luat de Steaua pe Amsterdam ArenA, cînd Chiricheş n-a sărit la cap cu Alderweireld. Făcut vinovat de Mourinho, Ramos a reacţionat, pomenind ceva despre lipsa spiritului de colegialitate. Numai că Mourinho este antrenorul, nu colegul lui. Primul lui şef în ierarhia clubului.

Asta se pare că depăşeşte puterea de înţelegere a lui Sergio Ramos. Statutul jucătorului-vedetă începe să se schimbe, în sensul în care el devine cu fiecare zi mai mult jucător şi mai puţin vedetă căreia i se permite orice. Capricii, mofturi, pretenţii. Plătit regeşte, dar nu neapărat triplu prin comparaţie cu cel care îi spune cum să stea şi cum să alerge pe teren. Jucătorul-vedetă rămîne indispensabil în schemă, dar cu atribuţii limitate. Dictatura fotbalistului care licenţia antrenorii şi îi făcea să tremure pe patronii echipelor la o simplă încruntătură a spîncenelor începe să apună. De aceea, vestiarul Realului trebuie privit cu atenţia cuvenită unui experiment. Acolo se întîmplă ceva care va modifica raportul de forţe în sînul echipelor de fotbal. O revoluţie nu neapărat a celor mulţi şi împilaţi, ci a celor care se văd mai puţin decît Sergio Ramos sau Casillas.

Bună sau rea, schimbarea a fost provocată tot de Jose Mourinho. La Real, altădată paradis al tradiţiei, portughezul îşi reafirmă condiţia de patron absolut al vestiarului. Cu riscul de a pleca în fluierăturile suporterilor blanco după un sezon ratat, Mourinho îşi permite să îşi facă ambiţia cu Iker şi cu Ramos, exact tartorii de odinioară ai echipei. Lezmaiestate în ochii multora, Jose îi tratează ca pe doi fotbalişti tocmai ca pe doi fotbalişti. Ne place sau nu cum arată echipele lui Mourinho, putem discuta. Trebuie totuşi să recunoaştem că antipaticul ăsta mişcă lucrurile într-un fel anume. Poate este revoluţia care ne va duce spre o formă de democraţie interioară a fotbalului. Poate este o altă formă de dictatură. Este sigur altceva şi orice om care atentează la ordinea lumii de la un anumit moment este un altfel de om.