Cei de la loje

Se ascute lupta de clasă? Sau lupta împotriva decenţei?

Publicul. Superb. Magnific. Impresionant. Cine a fost pe stadion la intonarea Imnului României a cîştigat cîteva secunde esenţiale în viaţă. Dar despre ce public vorbim? Despre cel de pe Arena Naţională, […]

Se ascute lupta de clasă? Sau lupta împotriva decenţei?

Publicul. Superb. Magnific. Impresionant. Cine a fost pe stadion la intonarea Imnului României a cîştigat cîteva secunde esenţiale în viaţă. Dar despre ce public vorbim? Despre cel de pe Arena Naţională, bineînţeles. Despre cei peste 53.000 de oameni din tribune, care şi-au cîştigat meciul la scor. Meciul lor cu trecutul, cu clişeele lipite în atîţia ani de mediocritate indusă şi sărăcie impusă. Meciul lor cu prezentul incert, la fel de sărac.

Printre aceşti 53.000 de suporteri există o categorie aparte. Privilegiată. Restrînsă. I-am văzut fiind cu treabă prin zonă. Noi comentam, ei îngurgitau. Nu, nu părerile noastre despre meci, ar fi fost prea de tot! I-am văzut şi i-am recunoscut. Sînt domnii şi doamnele de la loje. Musai să fie domni şi doamne, îmi zic admirativ, pentru că la loje nu ajunge oricine. Acolo costă scump, deci trebuie să ai bani. Ai bani, ai şi un loc la lojă. Dacă ai şi mai mulţi bani, deci dacă eşti bazat cu adevărat, poţi închiria o lojă pentru tine şi pentru prieteni. Una în care te aşteaptă o masă plină cu bunătăţi şi chelneri serviabili. Frapiere cu şampanie şi pahare subţiri cu picior. Subţiri ca obrazul tău care numai cu cheltuială groasă se ţine. Ce poate fi mai subtil din punct de vedere gastro-oenologic decît să mănînci sarmale în foi de varză murată şi să bei cîteva guri de Moet Chandon?

În Olimpul celor de la loje miroase tare a mîncare şi a suficienţă. Dincolo de geamurile panoramice începe spectacolul platourilor reci şi al tăvilor cu bucate calde. Du-te-vino-ul iniţiatic al băieţilor şi fetelor care servesc. Acolo este Paradisul gurmanzilor. El Dorado-ul amatorilor de băuturi alese. Aiurea! Nişte haplea în costume de firmă, pironiţi în jurul mesei pe parcursul întregului meci. Sau care defilează cu paharul într-o mînă şi cu ţigara de foi în cealaltă pentru a putea fi văzuţi. De cunoscuţi, de necunoscuţi. Spectacolul lojei 220 şi nu mai ştiu cît, nu contează, a fost însă inegalabil. Acolo erau adăpostiţi de plebe nişte domni şi nişte doamne, foarte aşa şi pe dincolo, care nu au ieşit nici o secundă în arenă. Pe stadion, acolo unde îi aşteptau locurile rezervate, de unde puteau adulmeca şi altceva decît aroma muşchiuleţului umplut. Dînşii nu s-au deranjat pentru că se simţeau în elementul lor acolo, înăuntru. Au făcut conversaţie, au mai băgat la ghiozdan un sandwich cu somon fume, au mai sorbit o gură de tărie sau una de şampanie. Şi, în definitiv, au preferat să facă rating pentru Antena 1. Au privit la televizor un meci care se juca la cîţiva metri mai jos de ei. Ce scenariu perfect pentru un film al lui Radu Muntean sau Porumboiu junior!

Mai jos, asta e bine să reţinem! Tot ce e mai jos de ei nu contează. De aceea nu au aşteptat finalul care se anunţa rău pentru echipa României. Au plecat pe la jumătatea reprizei secunde. În urma lor au supravieţuit cîteva măsline şi două-trei baxuri de apă minerală. Atunci cînd, mult după fluierul scoţianului Craig Thomson – uitat fie numele său! -, electricienii Antenei strîngeau cablurile, iar ziariştii alergau pe la zona mixtă, dînşii erau de mult acasă şi căutau Malox-ul prin mica farmacie ambulantă din a 15-a cameră de zi. Cam săţioasă mîncarea, dragă! Şi cam dulce şampania, puişor, nu ţi s-a părut? Cît despre meci, ce plictiseală!