Cine şi ce a fost Borcea

A încercat înaintea lui Săvulescu să facă bine ca să nu fie rău! Cîteodată chiar i-a ieşit

Nespectaculoasă ieşirea din scenă a lui Borcea. O conferinţă de presă fără nerv şi fără nervi, cu trei acţionari care urmau să rămînă […]

A încercat înaintea lui Săvulescu să facă bine ca să nu fie rău! Cîteodată chiar i-a ieşit

Nespectaculoasă ieşirea din scenă a lui Borcea. O conferinţă de presă fără nerv şi fără nervi, cu trei acţionari care urmau să rămînă doi. Foarte prezentabilul tînăr domn Dragoş Săvulescu a apelat la cultura generală pentru a nega disoluţia la Dinamo. „Nu vreau să se creadă că sîntem pe formula «10 negri mititei» ca-n romanul Aghatei Christie, de unde tot dispăreau personaje”. Frumos. Iar continuarea este epocală, deşi pare un uşor plagiat din zicerile lui Hagi: „O să încercăm să facem bine ca să nu fie rău!”. Adînc, mai adînc decît tot ce a spus în 17 ani de carieră Cristi Borcea.

Despărţirea fostului acţionar şi preşedinte executiv de Dinamo ar trebui să beneficieze totuşi de o scurtă analiză. Una fără legătură cu problemele medicale reale sau inventate ale fostului număr 1 din Ştefan cel Mare. Dincolo de şaormăria de peste Ocean.

Timp de aproape două decenii, Borcea s-a afirmat ca personaj de suprafaţă al fotbalului românesc. Prin forţă financiară şi agresivitate verbală, a ştiut să se impună în timp-record printre oamenii influenţi din fenomen. Uneori să-i domine.

Necultivat, dar viclean, a învăţat repede limbajul subteranelor fotbalului. A cultivat relaţii şi a întreţinut antipatii care îi aduceau capital de simpatie pe tronsonul „Eu sînt cel mai mare dinamovist din parcare”. Parcarea era populată cu maşini foarte scumpe.

Teza dinamovismului de cea mai pură speţă a lui Borcea s-a bazat pe fosta lui apartenenţă la galeria „cîinilor”. Dincolo de o doză substanţială de butaforie – exhibiţionism vestimentar alb-roşu, părul colorat în roşu la o Supercupă cu Rapidul, şachirism ilustrat coregrafic – ataşamentul lui Borcea pentru Dinamo era sincer.

Şi interesat. La adăpostul numelui „Dinamo”, acţionarul care tocmai şi-a anunţat retragerea din Groapă şi-a dezvoltat afaceri prospere. Ca şi Vasile Turcu la un moment dat. Asemenea lui Vasile Turcu, nu îi displăcea rolul de „prost” care bagă bani în Dinamo, în antiteză cu „deştepţii” care elaborau strategii.

Adept al lichidităţilor, Cristi Borcea şi-a cîştigat repede simpatia fotbaliştilor. Sistemul premierilor direct din geantă, la vestiar, a asigurat succese vremelnice, dar a dezvoltat atmosfera de mercenariat în vestiarul dinamovist.

O perioadă importantă, Borcea a manevrat şi o parte a galeriei. Acea parte alcătuită din suporterii de profesie. Iar cînd nu-i controla, ştia să le intre în graţii prin subvenţii de tot felul. Cînd a închis robinetul, s-a trezit cu gardul vopsit. Înăuntru nu se afla leopardul, ci un om din ce în ce mai bogat.

Steaua lui Cristi Borcea (parşivă limba română!) în fruntea lui Dinamo a început să apună atunci cînd problemele cu Justiţia au devenit presante şi prietenia lui cu Gigi Becali nu doar un moft, ci un fapt real. Glumiţele cu finul şi cu naşul erau semnul trădării. Cununia, dovada.

Antipatia suporterilor a crescut exponenţial. Operaţia pe cord nu i-a crescut acţiunile. Dimpotrivă, a alimentat suspiciunile. Detestat de oamenii din tribună, privit cu superioritate de tandemul Badea-Săvulescu, urmărit blînd de Justiţie şi proaspăt (re)căsătorit, Borcea a decis să se retragă la umbra şaormăriei şi a afacerilor care continuă să sfideze criza.

Dispariţia lui Borcea din peisaj va trece aproape neobservată. Şi nu va vindeca fotbalul românesc. Pagina de opinii a Gazetei va avea însă de suferit, fiindcă Borcea era subiect gras al caricaturilor lui Emil Mierlă.