Cum să ţii cu Krohn-Delhi?

L-am auzit acum vreo săptămînă pe domnul Sorin Popescu spunînd la Eurosport că telespectatorul român are un mare defect. Acela că nu ştie a savura cu adevărat spectacolul sportiv fiindcă are prostul obicei de a se ataşa de o echipă […]

L-am auzit acum vreo săptămînă pe domnul Sorin Popescu spunînd la Eurosport că telespectatorul român are un mare defect. Acela că nu ştie a savura cu adevărat spectacolul sportiv fiindcă are prostul obicei de a se ataşa de o echipă sau de un campion. Astfel, zicea dumnealui în timp ce comenta o partidă a turneului de la Roland Garros, în momentul în care favoriţii lui pierd, telespectatorul român pierde şi el plăcerea de a se bucura cu detaşare de frumuseţea meciurilor/evenimentelor la care e părtaş. Şi pătimaş.

Mă număr printre cei incriminaţi de domnul Popescu de la Eurosport şi cred că aparţin unei comunităţi bine definite, care adună oameni de cele mai diferite vîrste, preocupări, niveluri culturale, sex, religie şi obiceiuri culinare. Aceea a iubitorilor şi consumatorilor de fenomen sportiv numiţi generic „microbişti”. Asta înseamnă că devii microbist nu doar atunci cînd eşti pasionat de fotbal, ci de orice sport care îţi produce o formă de dependenţă. Şi de implicare emoţională. Un microbist cînd se uită la un meci de fotbal, de tenis, de hochei sau de handbal ţine cu cineva. Aproape instinctiv. Acel cineva, echipă sau jucător, poate fi obiectul ataşamentului tău preţ de o seară sau un campionat. Sau de o viaţă. De ce? Destul de simplu, fiindcă prin el/ea, participi şi tu la ce se întîmplă acolo pe teren, în arenă. E o formă de emoţie pe care ţi-o procuri fără să faci rău nimănui, în măsura în care comportamentul tău de microbist nu dă în patologic.

A fost o introducere pentru a vă spune că la acest Euro continuu să ţin cu Danemarca, asta exceptînd pasiunea mea foarte veche şi incurabilă pentru Italia. Ştiu că a ţine cu danezii este o alege bizară şi prost privită la noi, unde echipele la modă sînt cele latine. Aşa-zisele echipe spumoase, echipe care neapărat mustesc de talent şi de „talente”. Echipele cu imaginaţie, cu mingicari, nu plăvanii ăia disciplinaţi, dulapurile alea umblătoare şi alergătoare care fac totul ca la catalog. Cum să îţi placă Bendtner şi Krohn-Dehli cînd pe piaţă sînt Xavi, Iniesta, Cristiano Ronaldo sau Nani? Nu ştiu. Uite aşa, îmi plac danezii pentru că joacă sincer, ştiu, am mai spus-o, şi nesofisticat într-un fel seducător. Îmi plac fiindcă au curaj şi respiră solidaritate. Îmi plac pentru că sînt serioşi şi nu umblă cu fofîrlici. Îmi plac fiindcă la ei, forţa grupului se subînţelege, nu trebuie educată.

Ţin cu danezii deşi presimt că nu vor ajunge prea departe în competiţie. Ţin împotriva clişeelor care ne înconjoară viaţa de microbişti şi viaţa în general. Nu ţin cu cei nepopulari dintr-un capriciu, e doar o formă de protest împotriva spiritului domestic pe cale de a ne cotropi.