Heavy, latin, devastating

Dream Theater, Lisabona, sfîrşit de februarie 2012. Oraşul. Lisabona. Primăvară timpurie, cu magnolii înfloriţi şi terase deschise unde lumea îşi bea cafeaua în linişte. Extrasezon, deci turişti puţini şi mult aer curat la dispoziţie. Poţi respira, poţi vedea în linişte. […]

marți, 6 martie 2012, 5:09

Dream Theater, Lisabona, sfîrşit de februarie 2012.
Oraşul. Lisabona. Primăvară timpurie, cu magnolii înfloriţi şi terase deschise unde lumea îşi bea cafeaua în linişte. Extrasezon, deci turişti puţini şi mult aer curat la dispoziţie. Poţi respira, poţi vedea în linişte. Mănăstirea Ieronimilor, Turnul Belem şi cartierele istorice: Bairro Alto, Alfama, Chiado, Baixa. Oraşul este ca şi aerul, curat. Restaurantele te îmbie cu peşte şi fructe de mare, totul proaspăt. Cînd te saturi de atîta istorie, te urci în metrou, mergi cîteva staţii şi intri în prezent. Sau chiar în viitor. Parque das Nacoes, ansamblu arhitectural inventat pentru Expo ’98, găzduită de Lisabona. Oceanariu şi Mall, gară ultramodernă, teleferice care survolează rîul Tejo. Peste toate, podul Vasco de Gama, o minunăţie arhitecturală cu o lungine de peste 17 kilometri.

Locul. Coliseu dos Recreios, o sală de spectacole inaugurată în 1890, deci doar un pic mai tînără decît Ateneul Român, în plin centru vechi al capitalei lusitane. Un edificiu masiv, cu interior în formă de colosseum, aşa cum îi spune şi numele, cu două rînduri de balcoane şi o deschidere de 25 de metri pe verticală. Acustică bună, aerisire nu chiar aşa de bună. Organizare discretă, personal amabil.

Publicul. Rockeri tineri şi mai puţin tineri, asistenţă majoritar (zdrobitor) masculină. Oameni simpli, nesofisticaţi. Cel puţin la prima impresie, rockerul portughez arată mai puţin ofertant decît omologul său român. Sîntem printre foarte puţinii „stranieri” de la concert. Partea bună este că lumea ştie unde a venit şi pentru ce a venit. Anunţurile cu „Fumatul interzis” sînt ignorate, aşa că după o jumătate de oră de la pătrunderea în sală începem să ne zărim prin ceaţă. Definitiv intrăm în ceaţă atunci cînd „cîntă” Periphery, nişte americani care au colindat toată Europa ca trupă de deschidere pentru DT. Ceva nu se leagă. Au fost aduşi pentru a fi promovaţi sau din raţiuni umanitare? Sună rău şi foarte tare, sprijiniţi în această tentativă de 3 chitare solo, una bucată bas, o baterie şi un vocalist agitat.

Trupa. CEI AŞTEPTAŢI. DT. Dream Theater. Adică, John Petrucci, John Myung, James LaBrie, Jordan Rudess, Mike Mangini. I-am enumerat în funcţie de vechime, de la membrii fondatori Petrucci şi Myung, la ultimul venit, bateristul Mike Mangini. Omul care l-a înlocuit pe Portnoy în urmă cu aproape un an. Un moment care se va dovedi fundamental şi binefăcător pentru viaţa ulterioară a DT.

Ascultă aici Dream Theater – On The Backs of Angels

Concertul. Lisabona a fost penultimul popas al turneului european de lansare a noului album, „A dramatic turn of events”. Plutea în aer teama că după aproape două luni de concerte pe bătrînul continent, LaBrie şi compania ar putea acuza oboseala şi blazarea, inevitabile după un asemenea tur de forţă. Pronosticuri infirmate de la primele acorduri care au tăiat aerul rarefiat al sălii. Erau acolo cu mintea şi cu sufletul. Forţă şi prospeţime, plăcerea de a cînta, bucuria de a fi în faţa celor care le iubesc muzica. Dream Theater nu mai este demult doar o formaţie de „progressive metal”, aşa cum scrie prin cataloage de hîrtie sau electronice. Iar „A dramatic turn of events” este dovada în mii de sunete că Dream Theater s-a reinventat în momentul cel mai dificil al istoriei sale de 27 de ani. Rămîn la părerea că plecarea lui Portnoy a eliberat trupa de o anume obsesie a experimentului cu orice preţ, oferindu-i tocmai puterea de a crea în linişte, cu pasiune. Şansa de a-şi spune povestea, exact lucrul pe care îl anunţa Petrucci la lansarea ultimului album. Unindu-i pe membrii trupei, nu împărţindu-i în membri de prim rang şi membri de rang secund, vezi LaBrie, identificat în epoca Portnoy drept oaia neagră a DT, celcarenuînţelegececîntă.

Ascultă Dream Theater – This is the life

Au început cu The Dream is collapsing&Bridges in the sky şi au bisat pe Pull me under. On the backs of the angels, Outcry, The spirit carries on, Build me up, build be down, Surrounded, Beneath the surface ori The root of all evil au căzut peste public ca o cascadă, preţ de două ore în care timpul s-a comprimat, fiindcă totul a sunat rotund, puternic, precis. Intervenţiile lui Petrucci au dat strălucire, clapele lui Rudess, limpezimea redescoperită a sunetului. Basul lui Myung este marcă înregistrată la categoria „excelenţă discretă”, ritmul dus de Mike Mangini, aproape de perfecţiune, dar cu un dram de rigiditate izvorîtă din dorinţa firească de a demonstra ceva. Că nu e mai prejos decît predecesorul, că îşi merită locul alături de zei.

Dream Theater – Outcry

Jordan Rudess a caracterizat cu trei cuvine „A dramatic turn of events”. Heavy, latin and devastating. Aş adăuga „touching”. Şi „wonderful”. Pur şi simplu, fără traducere.

Comentarii (8)Adaugă comentariu

je (141 comentarii) • 6 martie 2012, 19:25

Citesc a nu stiu cata oara cu placere! merci!

the trooper (2 comentarii) • 6 martie 2012, 19:45

norocosule!
p.s. poate-i place dt lui arpad paszkany si cine stie…

bebe (2 comentarii) • 6 martie 2012, 20:09

http://www.youtube.com/watch?v=MfOnq-zXXBwFain articol.DT au facut si ei prozeliti cu voce mai suparata si care suna mai putin bine live.

vmd (5 comentarii) • 6 martie 2012, 21:43

Minunat. Felicitari pentru inca o cronica reusita a unui eveniment deosebit.

PS Postarea acesti articol aici cred ca este aproape un lucru fara sens, din pacate…

Cristian (1 comentarii) • 7 martie 2012, 1:09

O poveste anonima care reflecta drama suporterului oltean:
Vin de la lucru, alta zi grea. A naiba criza, ca nu se mai termina…Descui usa, imi imbratisez nevasta si copilul, ne povestim ce am mai facut fiecare in ziua curenta…chestii obisnuite. Ma pun in pat pentru cateva minute, pana se incalzeste mancarea. Usa se deschide incet, deja stiu cine este..E fiul meu, tocmai voiam sa-l strig. Are patru ani si nimic nu e mai revigorant decat sa ma joc cu el, sa-l simt aproape. Rasul lui imi da putere, ma face sa uit de tot. Azi mi se pare putin trist. Inevitabil il intreb:
– Te doare ceva, tati?
– Nu, raspunde el, pastrandu-si mina cumva preocupata.
– Dar cine-mi supara mie baiatul? Mami?
– Nu, din nou.
– Atunci…?
Ridica ochii din pamant si ma intreaba:
– Tati, noi cu ce echipa mai tinem?
– Cum, tati “mai tinem”? Nu se stie? Cu Universitatea Craiova, cu Stiinta. Nu asta strigam noi amandoi cand vrem sa-i facem galagie lui mami?
– Tati, au ras copiii de mine la gradinita. Imi spun ca nu mai exista Craiova.
Se uita intrebator la mine, asteapta o explicatie. Simt ca l-a durut ca au ras ceilalti de el, ca n-a stiut sa-i contracareze cumva si parca asteapta sa-i spun eu cum s-o faca. Dar eu am un nod in gat, nu pot sa-i zic nimic pentru ca…nu stiu ce sa-i zic. Stie ca de-o perioada nu ne mai uitam la meciuri, nu mai sarim la goluri, nu mai agitam fularele alb-albastre in fata televizorului. Dupa o scurta perioada de tacere ii zic:
– Lasa ,tati, nu fi suparat, ca fotbalul e doar un joc!
Raspunsul asta al meu nu l-a multumit. Cum doar un joc? E fotbal. Nu zice nimic, dar ar fi fost mult mai impacat daca-i ziceam o echipa cu care sa tina in continuare. Da sa plece, il prind de manuta si-l trag la pieptul meu, si-i zic:
– Tati, tu poti sa tii cu ce echipa vrei tu, te las sa-ti alegi singur.
– Si o sa tii si tu cu ea? O sa ne uitam iar la meciuri?
– O sa ne uitam daca vrei tu, dar tati nu poate sa tina cu alta echipa. O sa ma bucur insa pentru tine daca echipa ta bate.
– De ce nu poti sa tii cu alta echipa?
– Pentru ca, la fel ca si echipele de fotbal, sunt multi copii, dar eu te iubesc numai pe tine, pentru ca esti al meu si pentru mine esti cel mai bun copil din lume.
Simt iarasi un nod in gat si ochii mi se umezesc. N-am stiut cat de mult imi lipseste Craiova. Daca fotbalul e doar un joc, de ce ma simt ca si cand am pierdut pe cineva drag langa care am trait o viata? Incerc un sentiment de frustrare, amestecat cu unul de revolta, dar nici macar nu stiu incotro sa le indrept. Imi vin in cap drumurile la Craiova impreuna cu prietenii, cum am intrat printr-o spartura in gard la un meci cu Steaua, ca nu se mai putea intra din cauza ca era prea plin stadionul, cum mergeam cu tata si cu vecinii sa vedem pe Stiinta la barul din sat, cum traiesc oamenii aia simpli un meci al Craiovei si multe altele…
Imi strang fiul in brate iar el… incepe sa cante refrenul de la “Oltenia, eterna Terra Nova”. Cant si eu cu el, desi nodul din gat parca s-a mutat in piept. Plecam spre bucatarie, dar in drum, ma refugiez in baie…sa plang.”
Un mesaj impresionant din partea unui suporter oltean…

Dragos (1 comentarii) • 7 martie 2012, 6:40

I-am vazut in Budapesta in 17.02.2012. Beeeeeeeeeeeeeeeeeetoooooooooooooooooon

caine rosu 18 (49 comentarii) • 8 martie 2012, 9:55

Esti un norocos!

Florin (1 comentarii) • 15 martie 2012, 0:50

Hello. Intru si eu in categoria alora care zic „da’ despre astia de ce nu scrii?”. Si ma refer aici la Savatage.Da, stiu ca s-au despartit.Da, stiu ca nu e de actualitate.DAR, mai stiu ca destramarea lor a insemnat o pierdere mai grea pentru muzica decit ar fi o despartire DT(nu ca ar fi ceva ce se va intimpla curind).Daca tot iti place muzica adevarata, scrie si despre cei care au fost.Si care nu au primit niciodata recunoasterea pe care o meritau.