Mourinho interzis îndrăgostiţilor

Marele Jose întîmpină urît semnele decăderii. Marele fals îşi trăieşte ultimele zile

Nu are legătură cu El Clasico. Vorbim despre Mourinho. Dar cine sîntem noi să vorbim despre Mourinho?, ne-ar întreba însuşi Mourinho. Portughezului nu-i lipsesc replicile, nici sarcasmul, ci […]

Marele Jose întîmpină urît semnele decăderii. Marele fals îşi trăieşte ultimele zile

Nu are legătură cu El Clasico. Vorbim despre Mourinho. Dar cine sîntem noi să vorbim despre Mourinho?, ne-ar întreba însuşi Mourinho. Portughezului nu-i lipsesc replicile, nici sarcasmul, ci doar rezultatele în meciurile directe cu Guardiola. Fiindcă asta nu vrea să recunoască cel mai trufaş dintre marii antrenori ai lumii. Umilinţele pe care le trăieşte de fiecare dată cînd se întîlneşte cu echipa lui Pep. Repetate, previzibile, inevitabile. Barcelona este proiecţia imaginii despre fotbal a unui om. Generozitate. Realul este… Ce (mai) este Realul?

Aici începe paranoia studiată a lui Jose, care nu-l poate prosti nici măcar pe un copil care vine pe Santiago Bernabeu pentru a flutura albul castilian şi imperial al Spaniei. Jose aminteşte de Cupa Regelui şi de cele 5 puncte avans în campionat, Jose vorbeşte despre unitatea vestiarului în care spaniolii şi portughezii se au ca fraţii. Cain şi Abel, de exemplu. Jose ceartă ziariştii, loc în care se întîlneşte cu toţi antrenorii şi toţii patronii din Liga I. Bineînţeles că Jose nu este amnezic, imbecil nici atît. Jose ştie prea bine că în fiecare miercuri a Copei del Rey şi în fiecare weekend al Primerei cînd urmează meciul acela blestemat el va fi încă o dată pedepsit. Judecat pentru repetate acte de sabotaj la adresa fotbalului. Condamnat pentru meschinărie în formă continuată. Porto, Chelsea, Inter, Real. La Madrid i s-a înfundat, fiindcă nu te duci ca un cuceritor în capitala Spaniei ca să te afişezi cu Pepe şi Altintop drept locotenenţi. Ca orice om de succes părăsit de succes, trăieşte urît momentele decăderii. În fluierăturile publicului şi în criticile presei nu vede decît expresii ale ingratitudinii. Iar în bătăile luate de la Barcelona, mici accidente de traseu.

Într-un film recent, un regizor neamţ şi cîţiva foarte buni actori englezi încearcă să ne convingă de faptul că Shakespeare, marele Will, a fost doar un paravan pentru scrierile unui nobil renegat la Curtea Tudorilor (alţii decît familia lui Sandu Tudor). Shakespeare din pelicula cu pricina profita de pe urma situaţiei autorului nemuritoarelor piese. Acesta nu îşi putea declara paternitatea operei fără a fi ostracizat în lumea nobililor. Acum 400 de ani, scrisul nu era o activitate foarte onorabilă, nu cel puţin în aristocraţia engleză. Semianalfabet, bădăran, beţiv, oportunist şi lacom, Will din film seamănă în esenţă cu Jose. O celebritate clădită pe un imens fals. Deosebirea ar fi că la piesele lui Shakespeare, oamenii plîngeau, rîdeau, se îndrăgosteau. La sfîrşitul reprezentaţiilor lui Mou, plîngi. Dacă eşti în tabăra cealaltă, rîzi. Dar nu te îndrăgosteşti niciodată.