Dream Theater. O fericită întorsătură a evenimentelor

Ziua de 8 septembrie 2010 trebuia să fie ultima. Nu sfîrşitul lumii, doar sfîrşitul Dream Theater. Mike Portnoy, unul dintre cei trei membri fondatori, alături de John Petrucci şi John Myung, pleca din trupă. Fanii presimţeau dezastrul. Finalul nefericit al […]

Ziua de 8 septembrie 2010 trebuia să fie ultima. Nu sfîrşitul lumii, doar sfîrşitul Dream Theater. Mike Portnoy, unul dintre cei trei membri fondatori, alături de John Petrucci şi John Myung, pleca din trupă. Fanii presimţeau dezastrul. Finalul nefericit al unei poveşti frumoase. După 25 de ani, bateristul nu se mai regăsea în proiectele DT şi, explica el, „maşinăria Dream Theater a început să mă uzeze”. Uzură, plictiseală, probabil dorinţa (orgoliul) de a le arăta celorlalţi că el este mai bun, cel mai bun, iar ei, Petrucci, Myung, Rudess şi LaBrie, doar acompaniamentul geniului.

Portnoy a plecat, dar Dream Theater nu a murit. A refuzat să moară, suspinînd după cel care se îmbarcase pe Transatlanticul lui Neal Morse. Dream Theater a arătat că trăieşte nu doar organizînd un casting cu 7 baterişti de mare calibru, ci lucrînd la un nou album. Muncind fără să asculte prorocii apocalipsei. „A dramatic turn of events” se năştea în timp ce Mike Mangini încă nu ştia că el este alesul. Nu înlocuitorul lui Mike Portnoy, alesul.

„A dramatic turn of events” a apărut acum două luni. Este al 11-lea album de studio DT şi dovedeşte că există viaţă după Portnoy. Întrebarea este, nu cumva o viaţă mai bună? Abandonul lui Portnoy nu este similar cu reîntoarcerea DT la origini? Oare nu chiar Portnoy era cel care împingea trupa spre zone componistice complicate şi artificiale, tocmai din dorinţa de a inova cu orice preţ? „Octavarium” fusese aplaudat pentru că arăta că progress-ul nu a murit şi părea suma tuturor materialelor anterioare. Încununarea. „Systematic Chaos”, dar mai ales „Black Clouds and Silver Linings” duceau muzica DT într-o zonă ciudată, populată cu tonuri negre, elemente doom-metal şi simboluri masonice.

De aceea am aşteptat noul album cu destulă teamă şi speranţă cenzurată. Am ascultat materialul cap-coadă de cîteva ori. Apoi selectiv. Din nou cap-coadă. Mai întîi cu un firesc sentiment de curiozitate. Apoi cu surpriza izvorîtă din sunetele recuperate. Din „Images and words”, „Awake” sau „Metropolis”. Plăcerea nu a întîrziat, iar foarte repede a venit bucuria. Bucuria de a descoperi o muzică solidă, proaspătă şi profundă. Jordan Rudess descrie simplu lucrarea lui şi a colegilor. „Heavy, latin and devastating”. Iar John Petrucci adaugă: „«A dramatic turn of events»” spune o poveste”.

Buum! Se aud tobele lui Mangini. Despre asta este vorba, Dream Theater spune o poveste. O poveste pe care începuse să o uite concentrîndu-se pe obsesiile avangardiste ale lui Portnoy. 77 de minute de muzică bună, concentrată, plină de substanţă, pe care LaBrie îşi pune vocea inconfundabilă, scăpînd definitiv, aş vrea să cred, de eticheta de tolerat al grupului. 77 de minute de graţie, în care toţi evoluează la cel mai înalt nivel. „Lost not forgotten”, „Bridges in the sky” şi „Breaking all Illusions” mi se par stîlpii unui edificiu curajos şi clasic în acelaşi timp. „This is the life” şi „Beneath the surface” sînt bijuterii lirice şi dovezi că melodicitatea nu trebuie asociată numaidecît cu comercialul.

„A dramatic turn of events” înseamnă, de fapt, o neaşteptat de fericită întorsătură a evenimentelor. Şi victoria unor oameni care fac muzică pentru cei care îi iubesc.

Dream Theater – „Bridges in the sky”

Dream Theater – „This is the life”