Ambasadorul, fotbalul şi Regatul Man United
Martin Harris este ambasadorul Marii Britanii în România şi a fost marţi seară pe Naţional Arena.
Impresionat de meciul Oţelul-Manchester, de atmosfera din tribune şi, nu în ultimul rînd, de stadion („It is a worthy national arena”), domnul ambasador Martin […]
Martin Harris este ambasadorul Marii Britanii în România şi a fost marţi seară pe Naţional Arena.
Impresionat de meciul Oţelul-Manchester, de atmosfera din tribune şi, nu în ultimul rînd, de stadion („It is a worthy national arena”), domnul ambasador Martin Harris a postat pe blogul personal cîteva din impresiile dumnealui, iar departamentul de comunicare al Ambasadei ne-a semnalat cu promptitudine apariţia articolului.
Textul semnat de Excelenţa Sa are titlul „David vs Goliath” şi nu mai trebuie explicat, publicul consumator de presă din România fiind familiarizat atît de tare cu respectiva sintagmă încît mulţi probabil nu mai ştiu nici că este vorba despre o legendă biblică, nici cine era uriaşul, nici cine micuţul adversar. Aşadar, Goliath era Manchester, iar David, Oţelul. Spre deosebire de poveste, cel mic nu reuşeşte să-l răpună pe cel mare, deşi a dovedit curaj. Uriaşul din Manchester, destul de plictisit (spleen?) şi, probabil, preocupat de întîlnirea viitoare cu rivalii de la City, a reuşit cumva să cîştige. Plusul de valoare, experienţa şi faima au dus la un deznodămînt previzibil, în ciuda hărniciei şi a disciplinei tactice a micuţilor davizi, antrenaţi de Dorinel Munteanu, hobbitul curajos al fotbalului românesc, unul din ultimii păstrători ai inelului valorii. Că tot navigăm printre legende.
Dar nu despre originalitatea titlului ori a textului bloggerului Martins Harris este vorba, ci despre mesajul pozitiv pe care doreşte să-l transmită reprezentantul Imperiului Britanic. Dl. ambasador spune încă din start: „It was a great game”. Nu a fost aşa şi sînt convins că Excelenţa Sa, ca om care s-a născut şi a trăit în patria fotbalului, a vrut să imprime o frumuseţe diplomatică unei partide insipide, la a cărei lipsă de emoţie şi de dramatism un rol fundamental au avut prin atitudinea rece tocmai băieţii antrenaţi de Sir Alex.
O parte importantă dintre cei aproape 30.000 de spectatori de pe Naţional Arena veniseră acolo nu pentru Oţelul, ci pentru pentru Man Utd. Campioana Angliei are mulţi fani în România, oameni care îi cunosc tradiţia, gloria şi tragismul trecutului, strălucirea prezentă şi probabil viitoare. De aceea, am fost oarecum trişti, domnule ambasador, să îi simţim indiferenţi şi apatici pe Rooney şi compania. Ei au dat senzaţia că au venit la Bucureşti (Bucharest?, Budapest?, Bucharest!, totuşi) doar pentru a bifa o victorie de parcurs, obţinută cu economie de mijloace. O deplasare într-o ţară de la marginea geografică şi financiară a Uniunii Europene, vestită prin exportul de cerşetori şi infractori (despre exportul de creiere tăcere absolută!), o ţară cu preţuri mici la bere, fete superbe şi cu un grad de securitate OK, dar din care îţi doreşti să pleci cît mai repede atunci cînd eşti multimilionar din trupa lui Sir Alex.
Aşa după cum v-aţi dat seama, noi tot i-am aplaudat pe parcursul meciului şi la final. Bineînţeles că nu ne-au băgat în seamă. În schimb, „colegii” noştri din presa britanică ne-au băgat. În seamă vreau să spun. Cică publicul din Bucureşti (Bucharest? Budapest?) este dispus să aplaude orice. Aşa e, ne-au mirosit, sîntem nişte sălbatici bucuroşi de mărgelele colorate pe care ni le-au adus cuceritorii! Dar, Excelenţă, noi vom continua să aplaudăm, convinşi că o dată şi o dată vom corespunde standardelor comunitare, iar David al nostru îl va învinge pe Goliath al dumneavoastră. Deşi el, Goliath, a inventat fotbalul.