Viaţă de cîine

Florentin Petre s-a retras înconjurat de 300 de suporteri. De fapt, părăsit de suporteri S-a auzit fluierul şi s-a oprit. Alerga de vreo 25 de ani. Aici a început, aici l-a trimis soarta pentru ultimul meci. A căzut în genunchi, […]

Florentin Petre s-a retras înconjurat de 300 de suporteri. De fapt, părăsit de suporteri

S-a auzit fluierul şi s-a oprit. Alerga de vreo 25 de ani. Aici a început, aici l-a trimis soarta pentru ultimul meci. A căzut în genunchi, a sărutat gazonul. A privit spre peluză, spre galerie. O mînă de oameni care îl aplaudau. Vreo 300. S-a uitat şi spre tribune. Gol. Un gol imens, cît stadionul, cît brîul rece al pistei de atletism. S-a întristat, dar nu a plîns, pentru că e bărbat. Iar bărbaţii nu udă coada pisicii. Li se mai umezesc şi lor ochii, dar ei nu plîng. Ei deplîng. Strîng din dinţi, merg mai departe, se vindecă de hepatită, merg mai departe, se curentează, merg mai departe, supravieţuiesc, inclusiv bancurilor proaste, merg mai departe, continuă să joace şi să-i ignore pe cei care le tot măsoară înălţimea de cînd au intrat pe poarta lui Dinamo, iar mai apoi a naţionalei.

Cam mult lirism şi patetism pentru retragerea banală a unui fotbalist de la Victoria Brăneşti, nu? Păi, da, Florentin Petre juca la Brăneşti, ce treabă mai avea el cu Dinamo? Probabil că aşa au judecat suporterii aceia speciali din Ştefan cel Mare. Fiindcă aşa ni se spune mereu. Suporterii lui Dinamo sînt altfel. Sînt mai pretenţioşi, mai educaţi, mai inteligenţi, mai ironici şi mai bine îmbrăcaţi decît toţi ceilalţi suporteri. Ei sînt aristocraţi într-un univers burghez-proletar. Dar uite că şi nobilii cu cel mai albastru sînge uită. Şi greşesc faţă de cei care nu au avut inspiraţia definitivă de a ieşi din această lume pentru a deveni simboluri. Coincidenţă dureroasă, Florentin a jucat ultimele meciuri din carieră pentru echipa comunei în care se născuse Cătălin Hîldan. Dar cine să se gîndească la asta? Cine să facă asocieri oculte decît un ziarist care caută senzaţionalul? Ori petele-n soare?

Într-o lume care se bate mai puţin cu cărămida-n piept, plecarea din fotbal a lui Petrică se întîmpla pe un stadion plin, care să vibreze la ultimele lui atingeri de minge. Nu ştiu dacă el le-o fi greşit cu ceva celor fără de greşeală din galerie, dar oricum nu asta era ideea. Formal, clubul a marcat momentul printr-o scurtă festivitate, în cadrul căreia Cornel Dinu şi Ando i-au înmînat lui Florentin un tablou festiv-festivist. A fost acolo şi Patrick, fiul care încearcă să calce pe urmele tatălui. Bineînţeles, înconjurat de aceeaşi mefienţă. Noi, poporul de atlanţi, îi tolerăm cu greu pe cei mai mici decît noi. Noi, noi. Noi care ce?

Florentin Petre a plecat din fotbal şi a intrat în viaţă. Viaţa de după fotbal. Asta contează. Altfel, Dinamo şi dinamoviştii au mai ratat un obiectiv. Se poate spune şi aşa.