Printre rusoaice
Irina Begu a jucat finala de la Marbella, după semifinala cu Kuzneţova. Nu vă bucuraţi, nu e o realizare a şcolii româneşti!
Drumul spre glorie este presărat cu tot felul de obstacole. Dacă eşti fată şi eşti jucătoare de tenis, […]
Irina Begu a jucat finala de la Marbella, după semifinala cu Kuzneţova. Nu vă bucuraţi, nu e o realizare a şcolii româneşti!
Drumul spre glorie este presărat cu tot felul de obstacole. Dacă eşti fată şi eşti jucătoare de tenis, obstacolele poartă nume slave. Zakopalova, Kuzneţova, Azarenka. Sună a predestinare dacă şi tu, româncă, ai un prenume de eroină a lui Tolstoi. Irina. Numele e însă românesc şi foarte scurt. Hotărît. Begu. O româncă, încă una, încearcă să se infiltreze în afacerea asta stăpînită de rusoaice şi cehoaice.
Pînă acum două zile, Irina Begu era pentru mine şi pentru prietenii mei doar imaginea unui afiş ros de vreme de la Livone Tenis Club. O fată subţire, înaltă, şaten-blondă. Vedeam posterul cu pricina de două ori pe săptămînă, cînd mergem acolo să jucăm cu entuziasmul înduioşător al oricărui plezirist. Ne ascundem pe un teren şi dăm în mingi cu speranţa că nu ne vede nimeni, mai ales că toţi în jurul nostru au treabă. Treaba înseamnă că nişte antrenori lucrează cît e ziulica de lungă cu nişte copii. Copii de grădiniţă, care vin la teren însoţiţi de doamna educatoare, copii de vîrste şcolare aduşi de părinţi, adolescenţi care nu mai acceptă să fie sub tutela nimănui. Sînt foarte serioşi şi dacă vorbeşti cu ei respiră o maturitate nefirească vîrstei. Îşi termină antrenamentele, intră la duş, se schimbă, apoi pleacă la şcoală. Ştiu sigur că seara, cînd ajung acasă, încearcă să îşi rezolve temele, dar cad frînţi de oboseală. Aşa arată viaţa unui copil care face sport de performanţă.
Aşadar, nu mă pot lăuda că o cunosc pe Irina şi nici că i-am urmărit paşii în carieră. M-am bucurat că a ajuns în finala de la Marbella, mai ales că străbătuse un drum lung, tocmai din calificări. Mi-a părut rău că a pierdut, dar mi-a plăcut cum a pierdut. A jucat curajos, a vrut să îşi cîştige punctele, nu a aşteptat cadourile Azarenkăi. 6-3, 6-2 pentru bielorusă e un scor clar, dar nu o înfrîngere severă. Este şocul primei finale adevărate din carieră.
Irina Begu nu este produsul şcolii româneşti de tenis. Nu (mai) există aşa ceva. Federaţia Română de tenis desfiinţează turnee de copii şi juniori şi poartă războaie exact cu cei care au crescut-o pe Irina Begu. Irina este rezultatul unei iniţiative private, nu al vreunei strategii de sprijinire a tinerelor speranţe. Îl priveam circumspect pe Liviu Ursuleanu atunci cînd îmi povestea despre luptele lui absurde cu preşedinta Ruxandra Dragomir. Mă gîndeam că exagerează. Greşeam. Nici nu îmi spunea chiar totul.
Liviu a antrenat-o pe Irina de la 13 ani, timp de doi ani, după care a intrat pe mînile Florenţei Mihai. Florenţa Mihai, fostă finalistă la Roland Garros, a continuat şi a şlefuit. Poate Irina e campioana după care suspinăm. Poate nu, e complicat şi riscant. Acum, Irina a plecat de lîngă preşcolari, şcolari şi adolescenţi. A rămas un afiş îngălbenit de intemperii. Imaginea unei fete despre care nu ştim decît că a pierdut, dom’le, cu Azarenka, deci ce vrem dovadă mai bună că sîntem labili psihic?!