Epica unei seri ploioase de martie

Îi aşteptam pentru că e nevoie de aer proaspăt. Şi pentru că măcar din cînd în cînd e bine să ieşim din mausoleele populate cu osemintele dinozaurilor noştri dragi. Floyd, Purple, Yes, Giant, Tull. Există viaţă şi după ei! Îi […]

Îi aşteptam pentru că e nevoie de aer proaspăt. Şi pentru că măcar din cînd în cînd e bine să ieşim din mausoleele populate cu osemintele dinozaurilor noştri dragi. Floyd, Purple, Yes, Giant, Tull. Există viaţă şi după ei! Îi aşteptam cu o formă de emoţie adolescentină, despre care unii ar putea spune că e semnul instaurării vîrstei a doua. Mă rog! Din tot felul de motive, îi aşteptam. Au venit într-o zi ploioasă de sfîrşit de martie să ne alunge depresiile. Spaimele de radiaţii şi explozii solare. Au venit să ne dăruiască muzică.

Epica nu umple stadioane. Nu încă. Epica nu este U2 sau ACDC. Slavă Domnului! Epica face însă altceva mai greu. Umple spaţiul cu o muzică aparte. Dă alt contur universului sunetelor. Îl desenează cu vocea imaterială a preafrumoasei Simone, completată de glasul puternic şi căutat caveronos al lui Mark Jansen, chitaristul, compozitorul, fondatorul şi liderul trupei, nu în ultimul rînd iubitul de odinioară al zînei Simone. Olandezi în formă şi în conţinut, băieţii&fata de la Epica au reprodus live, cu o acurateţe demnă de respect, ce ştiam de pe albumele lor mai vechi şi mai noi. Şi foarte noi, cum este cazul cu Design Your Universe, materialul promovat în acest tur. După gustul meu, cel mai bun de pînă acum. Solid şi inspirat, puternic, sensibil, surprinzător.

Design Your Universe păstrează sonorităţile clasice, accentele gotice, influenţele flamand-saxone-medievale, dar intră hotărît şi pe teritoriul muzicalităţii. Lucru periculos, fiindcă o seamă de experţi văd (aud) în asta un compromis. Întreprindere riscantă, dar, de fap,t un act de curaj artistic, căci de la Mozart şi Beethoven pînă la Gilmour, Latimer, Hogarth şi Portnoy şi pînă la cine mai vreţi voi, proba de foc este să pui o temă memorabilă peste virtuozitatea instrumentală. Care se subînţelege. Sau ar trebui să se subînţeleagă.

Lumea prezentă în Silver Church poate avea regretul că în playlistul bucureştean nu a intrat şi White Waters, de înţeles cumva pentru că partenerul Simonei de pe piesa cu pricina, Tony Kakko, are încă treabă cu Sonata Arctica. OK, îi vedem la vară, la Artmania. În schimb, lumea prezentă în ceea ce pe vremea rockerilor mai bătrîni se numea Casa Studenţilor Preoteasa s-a desfătat cu Unleashed, Martyr of The Free World, Design Your Universe şi Tides of Time, toate de pe ultimul album. Menţiune specială pentru Tides of Time (compusă, scrisă şi interpretată exclusiv de Simone), moment de magie şi de lămurire definitivă că nu ne aflăm în faţa unui produs de laborator electronic, ci a unei voci pur şi simplu. Suavă, cristalină şi sigură, cu tonuri maliţioase ici-colo, gravă uneori, o voce limpede, curată, fără asperităţi, fără bavuri. Sancta Terra, Cry for the Moon, Blank Infinity, The Phantom Agony şi The Obsessive Devotion au completat tabloul unui concert definit în detaliu şi de aportul publicului, cald şi avizat, ca de obicei, adaptat locului şi momentului, tot ca de obicei. Cîteva sute de oameni uniţi de pasiunea comună pentru aceeaşi muzică. Rockeri tineri (majoritatea) şi mai puţini tineri (minoritatea care nu se predă), mai slabi sau mai graşi, mai pletoşi sau mai tunşi, oameni care găsesc în muzica lor refugiul necesar împotriva neamprostirii generalizate.

M-a reconfortat imaginea unei mame care aştepta intrarea în sală alături de fiul adolescent. Este cea mai bună pledoarie împotriva conflictului între generaţii care îmi vine acum în minte. Conflictul este între bun gust şi prost gust.

Ascultă aici: >  EPICA – Unleashed > EPICA – Martyr of the Free Word > EPICA – Tides of Time