Creşteţi mari!

Despre cum a crescut Leo Messi, cel mai bun fotbalist al planetei. Despre suferinţă şi lucruri pe care nu ar trebui să le ştim 

Pasul următor al admiraţiei este adoraţia. Apoi, vine blasfemia. Aşa se face că Messi a ajuns […]

Despre cum a crescut Leo Messi, cel mai bun fotbalist al planetei. Despre suferinţă şi lucruri pe care nu ar trebui să le ştim 

Pasul următor al admiraţiei este adoraţia. Apoi, vine blasfemia. Aşa se face că Messi a ajuns pentru mulţi dintre enoriaşii fotbalului Messia. Cel Ales. Şi aşa mai departe. Drumul fusese deschis de Maradona, mai bine zis de adepţii acestuia strînşi în biserica maradoniană. Pe care îmi permit totuşi să o scriu fără majuscule, nefind nici argentinian, nici napoletan.

Biserica adevărată nu a reacţionat deocamdată şi probabil că nu o va face. Inchiziţia s-a reformat, nu mai arde eretici pe rug şi se numeşte Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, iar Vaticanul practică un tip de toleranţă acordată spiritului vremurilor. Dar nu despre religie, religia fotbalului sau fotbalul ca religie e vorba aici. Subiectul este Lionel Messi. Probabil cel mai bun fotbalist al planetei. Un candidat serios pentru titlul de cel mai bun fotbalist din istoria fotbalului.

Povestea devenirii fotbalistului Leo Messi a fost dureroasă. La propriu. Copil, a venit din Argentina la 12 ani cu speranţa că va ajunge unul dintre elevii Barcelonei. Şi atunci, ca şi acum, pe Sagrada Familia erau schele. Şi atunci, ca şi acum, din Tibidabo pînă în Montjuic lumea se vedea în culorile vii ale lui Gaudi. Pe atunci însă, nimeni nu îndrăznea să gîndească foarte departe în privinţa micuţului argentinian, cu excepţia cîtorva vizionari, printre care Carles Rexach. Fost coechiper al lui Johan Cruyff, creatorul Barcelonei moderne din teren şi de pe bancă.

Problema lui Leo era aceea că nu creştea. El nu era ca Făt Frumos decît atunci cînd jongla ca nimeni altul cu mingea. Şi pentru că nu creştea, trebuia intervenit medical. Cu hormoni, care să stimuleze glanda hipofiză. Un tratament controlat, dar agresiv şi dureros, despre care doctorii de specialitate au cunoştinţă. O terapie acceptată, posibilă şi eficace doar la vîrste fragede, nerecomandată şi sub incidenţa dopingului la sportivii activi. Apropo de hormoni de creştere. Cu nişte ani în urmă, tenismanul ceh Petr Korda îşi justifica nivelul ridicat de steroizi din organism prin consumul mare de carne de vacă hrănită cu hormoni de creştere. Măsurătorile au arătat că ar fi trebuit să mănînce 40 de vaci pe zi timp de 20 de ani pentru a ajunge la nivelul acela al analizelor!

Nu vom şti niciodată dacă şi cum hormonii de creştere l-au ajutat pe Leo. Cîţi centimetri i-au adăugat moştenirii genetice enzimele picurate din injecţii. La cei 1,69 metri ai lui, Messi este stăpînul zîmbitor al fotbalului, copilul din Rosario bîntuit de geniul fotbalului, care îşi jura să nu lase durerea să îl domine. Este o poveste frumoasă, despre driblinguri şi goluri, despre suferinţă şi sacrificii, o poveste pe care nu trebuie să o aprofundăm, fiindcă devenim ziarişti şi ne pierdem inocenţa. Este povestea oricărui mare sportiv, despre care nu e bine să ştim cîte flacoane de medicamente ascunde. Sau e bine? Şi dacă e bine, cine are curajul să ne-o spună?