Pana lui Roger

Federer a vrut să-l bată pe Djokovici cu trufia. Această lovitură este însă necîştigătoare

Federer îi cere adversarului să amîne serviciul şi arată ceva spre fileu unui copil de mingi. Copilul, care e chiar un copil, nu un adolescent cu […]

Federer a vrut să-l bată pe Djokovici cu trufia. Această lovitură este însă necîştigătoare

Federer îi cere adversarului să amîne serviciul şi arată ceva spre fileu unui copil de mingi. Copilul, care e chiar un copil, nu un adolescent cu mustăţi ca la US Open, aleargă spre fileu şi nu vede din prima tentativă despre ce e vorba. Elveţianul îi indică milimetric locul care îi distrage atenţia, de pe plasa care îl separă de Djokovici. Era pana unei păsări, pe care puştiul o ia spăşit şi o bagă în buzunar. Un corp delict fără greutate. Apoi, micuţul se aşază cuminte lîngă scaunul arbitrului şi zîmbeşte. E zîmbetul tuturor copiilor din lume care taie nervii tuturor adulţilor din lume deranjaţi din te miri ce.
Federer n-a zîmbit niciodată în timpul semifinalei cu Djkovici. Elveţianul a afişat mutra aceea acră, specifică lui cînd întîlneşte pe cineva care i se pune de-a curmezişul. Imediat după tiebreak-ul pierdut în primul set, în colţul buzelor lui Roger se cuibărise un rictus. Plus privirea aceea de principe trădat de supuşi.
Sîrbul l-a bătut în trei seturi pe Federer nu doar pentru că a jucat bine, foarte bine, iar uneori excelent. Elveţianul nu a pierdut pentru că a fost ezitant şi prea defensiv, ducînd suma greşelilor neforţate undeva peste 40. A pierdut fiindcă nu a acceptat să muncească. Pentru că a crezut că victoria i se cuvine. Ca un bir.
Djokovici a cîştigat semifinala cu Federer pentru că pe el nu l-au deranjat penele în levitaţie peste Arena Rod Laver şi invizibilele scame de pe costumul impecabil în care Roger face reclamă ceasurilor Rolex. Cîteodată, perfecţiunea este izvorul imperfecţiunii, iar obsesia pentru impecabil se transformă în greşeală de începător. Djokovici a învins şi pentru că a înţeles starea de spirit a lui Fedex, joi dimineaţa transformat într-un simplu curier poştal pe bicicletă.
Riscul de a vorbi despre apusul hegemoniei lui Nadal şi Federer şi translatarea acesteia către tandemul mai proaspăt şi mai însetat de glorie Djokovici-Murray este uriaş. O fac totuşi, mai ales din voluptatea de a deveni ţinta ironiilor specialiştilor. Nole şi Andy sînt doi jucători excelenţi, doi oameni inteligenţi şi, prin urmare, cu umor. Vorbeam în timpul meciului cu un prieten. Ne gîndeam că Federer şi Nadal sînt chiar cei mai mari jucători de tenis ai tuturor timpurilor, iar contemporaneitatea cu ei i-ar fi putut strivi pe Djokovici şi pe Murray. Nu s-a întîmplat aşa. S-au salvat fiind ei înşişi, pasionaţi şi pasionali, oscilanţi, uneori simpatici, alteori antipatici, inspiraţi într-un game şi neinspiraţi în următorul game. Vor pierde şi ei partida cînd penele de pasăre şi penele de modestie îi vor face să uite bucuria de a întîlni un adversar, nu un partener de antrenament. Un învins de profesie.