Hagi, noi ne distrăm. Tu?

Recunoştinţa nu ţine de foame, nici de sete. Dar e un exerciţiu de sănătate mentală

Ne-am cîştigat libertatea de a-l face praf pe Hagi. În anii aceştia, ne-am cîştigat şi libertatea de a spune orice şi oricum. Oricînd şi oriunde. […]

Recunoştinţa nu ţine de foame, nici de sete. Dar e un exerciţiu de sănătate mentală

Ne-am cîştigat libertatea de a-l face praf pe Hagi. În anii aceştia, ne-am cîştigat şi libertatea de a spune orice şi oricum. Oricînd şi oriunde. Din această sumă de cîştiguri şi libertăţi individuale pentru care nu a transpirat nimeni, poate doar istoria, am ieşit cu un uriaş minus de bună cuviinţă. Nu contează. Important e să ne simţim bine şi să ne distrăm.

Există compatrioţi care îşi freacă mîinile satisfăcuţi pentru că lui Hagi îi merge prost la Galata. Nu ştiu dacă mulţi sau puţini, dar există. Şi ce prilej mai nimerit de glume şantieriste putea fi o înfrîngere a lui Galatasaray în faţa lui Besiktas? „Să îi urăm Regelui un Crăciun fericit în sînul familiei, la Constanţa!” Sau „Aşa, Gicuţă, îngroapă-i, păi, ce, numai noi în România să vedem că eşti un mare zero ca antrenor?” Nestemate din mesajele venite pe net. Băşcălie şi mitocănie într-un amestec pe care îl preparăm după reţete numai de noi ştiute. Ideea fundamentală a criticilor lui Hagi-antrenorul este că Hagi trebuia să rămînă pe soclul de jucător. Să nu coboare de acolo, să nu încerce să întreprindă şi altceva. Să se ocupe de şcoala de fotbal, să plămădească talente, dar să nu ne mai bruieze liniştea cu încercările lui în meseria de antrenor. Să se bucure de statutul lui de statuie.

Nu pretind gratitudine în contul lui Hagi, fiindcă nu eu îi administrez gloria şi eşecurile. Nu am făcut parte din nici un cor de cîntători ai lui, am detestat festivismul care i-a însoţit retragerea, mi-a displăcut de la început eticheta „Regele”. Dar de la meciul cu Columbia din ’94 mă simt cumva în slujba lui. De atunci, de cînd mingea a tăiat aerul Pasadenei, ceva esenţial s-a schimbat în destinul meu de microbist. Dacă există un destin de microbist. I-am rămas dator cu ceva, nu ştiu prea bine ce, cred că e vorba de recunoştinţa că prin golul lui de acum 16 ani ne-a aruncat în altă eră. Ieşeam din temporizare, posesie şi alte concepte obosite şi intram, o dată cu şutul lui, în cercul de graţie al fotbalului planetar. Nu ne-a ţinut mult, dar pentru o vară ne-am scuturat de solzii groşi ai mediocrităţii.

Da, sîntem liberi să spunem ce vrem. Da, sîntem datori să rostim adevărul. Nu, nu ar trebui să spunem tot ce ne trece prin cap, dar asta e şi o problemă de educaţie. Ei, hai, chestia aceea care se învăţa odinioară pe acasă, cu mama şi cu tata, pe urmă cu tovarăşa educatoare la grădiniţă, apoi cu doamna învăţătoare pe la şcoală. Mi se pare indecentă bucuria lipită de necazurile lui Hagi şi mă doare. Dar asta este o problemă personală. Cea colectivă este că am ajuns să îl dispreţuim pe Hagi şi să îl admirăm pe Mutu. Ceva rău s-a întîmplat cu noi de la Pasadena încoace.