Echo, bucuria de a cînta

Cîntă din plăcere. Cîntă pentru plăcerea lor şi a celor care îi ascultă. Sînt oameni cu ocupaţii serioase, cu obligaţii familiale şi o anumită poziţie în societate. De aici s-ar putea înţelege că muzica e ceva pasager. O joacă şi […]

Cîntă din plăcere. Cîntă pentru plăcerea lor şi a celor care îi ascultă. Sînt oameni cu ocupaţii serioase, cu obligaţii familiale şi o anumită poziţie în societate. De aici s-ar putea înţelege că muzica e ceva pasager. O joacă şi o toană de copii cu fire albe la tîmple. Poate că a fost aşa pînă la un punct. Pînă atunci cînd au înţeles că vor mai mult decît să se simtă bine între ei şi prietenii lor.

Echo. Nu, sigur nu aţi auzit de ei. Dar merită să îi auziţi! Dacă vă place rockul progresiv, dacă vă e dor să auziţi sonorităţi pe care le credeaţi pierdute în vinilurile cu Pink Floyd, Van der Graaf sau King Crimson, dacă între timp aţi migrat către Transatlantic, Flower Kings ori Spock’s Beard, încercaţi să îi descoperiţi, păstrînd proporţiile, şi pe băieţii de la Echo. Care nu mai sînt nişte băieţi în sensul strict al termenului, iar băieţi de băieţi nici atît. Daniel Ioniţă, Laurenţiu Popescu, Cătălin Chivu, Sorin Manolescu şi Petru Macarie nu sînt o trupă de nivel mondial, nu au notorietate, nu cîştigă bani din muzică. Nu umplu stadioane, nu provoacă leşinul fanilor. Sînt nişte oameni care au pasiune pentru muzica bună, dragoste pe care nu se mulţumesc să şi-o consume pasiv, ascultînd. Ei au luat instrumentele în mîini şi au început să cînte. Şi au descoperit că se poate. Solourile de chitară ale lui Sorin, pasajele acustice ale lui Daniel, tobele lui Cătălin, claviatura lui Laurenţiu, cu sunetul inconfundabil al Hammond-ului, şi bassul atent strunit al lui Petru compun o construcţie solidă. Este un ansamblu care respiră altceva decît virtuozitate. Sau nu numai. Este ceva care vine din plăcerea de a-ţi face treaba bine chiar şi atunci cînd nu îţi cîştigi existenţa din asta. Iar un hobby tratat cu seriozitate se transformă de la un punct încolo în vocaţie.

Am participat cu bucurie la lansarea primului album de studio Echo, intitulat The Dream. O culegere de 11 piese compuse de-a lungul timpului, o muzică de atmosferă, cu un lirism şi o tensiune bine controlate. Muzica unei trupe care riscă enorm pentru că nu acceptă compromisuri, o trupă căreia îi lipseşte încă vocea din prelungirea naturală a pasajelor instrumentale. E un capitol unde mai trebuie lucrat, iar asta nu e de rău, fiindcă doar Divinitatea are acces nelimitat la perfecţiune. No Place to Hide, Moon, Illusion sau Craddle nu formează un concept, dar te duc exact acolo unde îşi propune Echo. Într-un plan pe care rezonează deopotrivă intelectul şi sufletul.

Altă surpriză plăcută. Atmosfera din clubul Prometheus a fost intimă şi adecvată, cu emoţie stîngaci ascunsă de membrii trupei şi cu lume care ştia sau măcar bănuia ce urma să asculte. Cu aplauze sincere şi cu un bis pour les connaisseurs, Set the Controls for the Heart of the Sun, un Floyd vechi de pe vremea lui Syd Barret, precedat de două piese noi excelente, Words of Silence şi Lazy Afternoon, care vor fi incluse pe ceea ce va fi următorul album. Cătălin, Sorin, Daniel, Petru şi Laurenţiu se gîndesc deci la viitor. La viitorul lor în muzică. Eu mă gîndesc de ce au stat ascunşi pînă acum.

ASCULTAŢI AICI PIESELE LOR (in partea dreapta a siteului)