Pippo, răzvrătitul golului

Istoria adevărată a fotbalului nu trebuie să treacă peste Inzaghi. Este un capitol special, de o frumuseţe aparte

Au trecut aproape 20 de ani. Lucram la „Sportul românesc”, într-un pod al Palatului Universul, care ţinea loc de redacţie. Iarna ne […]

Istoria adevărată a fotbalului nu trebuie să treacă peste Inzaghi. Este un capitol special, de o frumuseţe aparte

Au trecut aproape 20 de ani. Lucram la „Sportul românesc”, într-un pod al Palatului Universul, care ţinea loc de redacţie. Iarna ne încălzeam cu nişte aeroterme, vara ne răcoream stropindu-ne cu apă de la chivetă. Dotările tehnice constau în cîteva maşini de scris de pe vremea Războiului de Independenţă şi două dactilografe răbdătoare. Eram tineri şi eram entuziaşti. Ni se părea că putem scrie şi face gazetărie sportivă mai bine decît cei dinainte. Nu ne-a trecut nici acum. Ovidiu Ioaniţoaia urca gîfîind pînă la noi, o dată cu fumul dens al ţigărilor lui. Ne privea cu o duioşie bine ascunsă în spatele ochelarilor cu lentile groase. Ne lăuda şi atunci cînd o dădeam în bară. Printre noi, apăruse nu se ştie de unde, la fel ca toţi ceilalţi, un coleg nou. Emanuel Terzian. Vorbitor de italiană şi mare consumator de Il Calcio.

Manolo ne bătea la cap cu unul Inzaghi, în vreme ce noi, băieţii de la Departamentul Fotbal Internaţional, ne preocupam de călcîiul lui Van Basten. Pippo în sus, Pippo în jos, Pippo a făcut, Pippo a dres. La Milan evoluau încă Gullit, Rijkaard şi Van Basten, la Juve apăruse Del Piero, pentru Inter dădea goluri Klinsmann, iar Manolo ne stresa cu ăla al lui, cu Inzaghi. După vreo doi-trei ani ne-a lovit o curioasă formă de amnezie, iar băşcălia s-a metamorfozat în admiraţie. Intraserăm împinşi de Manolo pe o uşă secretă a clubului fanilor lui Pippo. O comunitate restrînsă, chiar ciudată la prima vedere, fiindcă personajul adoraţiei noastre nu a fost niciodată un maestru al driblingurilor sau un zeu al paselor decisive.

Pippo făcea altceva. Marca. Înscria. Băga mingea în poartă. Asta, mai ales asta, băga mingea în poartă. Nu contează cum, cu genunchiul, cu tibia, cu burta, cu umărul, cu ceafa. Cu pieptul, cu sufletul. Anatomia golului cu Inzaghi, omul care a luptat toată viaţa cu linia imaginară dintre el şi ultimul fundaş advers. Pippo, jucătorul cel mai prins în ofsaid. Pippo recordmenul. 70 de goluri numai în cupele europene, majoritatea în Champions League. 70, înţelegeţi?

Pentru că ţin cu Milan de un secol şi cu Pippo de cînd mîzgăleam primele articole, voi fi cît se poate de subiectiv. Cînd lui Pippo i-au plesnit ligamentele genunchiului, am simţit un nod în gît. Ceva legat de iubirea pentru fotbal, care, printre altele, poate avea chipul lui Inzaghi. Privirea aţintită înainte, buzele uscate de efort. Cutele adînci săpate pe chip de lupta fără început şi fără sfîrşit cu fundaşii adverşi. În carcasa aceea uscăţivă arde o flacără. Inzaghi are 37 de ani împliniţi, o accidentare urîtă şi credinţa că va reveni. „Cu un minut înainte joci şi lupţi, un minut mai tîrziu îţi ţii genunchiul în mîini şi priveşti în jur. Iar în jur v-am văzut pe voi toţi şi vă mulţumesc”. Pippo dixit. Mă opresc fiindcă simt din nou nodul acela. Şi cine naiba a mai văzut editorialist care să ude tastaura pentru un fotbalist?