Cine se ruşinează?

Rapid-Steaua e o poveste despre fotbal. Una care a supravieţuit istoriei urîte.

Cine trebuie să se ruşineze de trecut? Rapid sau Steaua? Întrebarea lansată de Gazetă înaintea derbyului din Grant conţine mai multe posibile răspunsuri. Nefiind nişte echipe conduse şi […]

Rapid-Steaua e o poveste despre fotbal. Una care a supravieţuit istoriei urîte.

Cine trebuie să se ruşineze de trecut? Rapid sau Steaua? Întrebarea lansată de Gazetă înaintea derbyului din Grant conţine mai multe posibile răspunsuri. Nefiind nişte echipe conduse şi alcătuite din sfinţi, Rapid şi Steaua nu au numai de motive de mîndrie ca să privească în urmă. O judecată la kilogram înclină talerul cu păcate al balanţei către Steaua, care, ca şi Dinamo, s-a născut în zorii sovietizării României. Imaginea tancurilor ruseşti care au impus colectivizarea şi stelizarea României s-a clasicizat. Apoi influenţa familiei Ceauşescu în Ghencea de la mijlocul pînă la sfîrşitul anilor ’80, racolarea jucătorilor exponenţiali ai vremii prin încorporare. În schimb, se vorbeşte mai puţin despre geneza Rapidului, club moşit prin 1923 de un grup de muncitori inimoşi de la Atelierele Griviţa. Care ateliere erau vîrful de lance al luptei proletariatului cu „burghezo-moşierimea”.

Subiectul înfierbîntă, iar o polemică alb-negru te împiedică să vezi celelalte culori. Vişiniul, roşul, albastrul. Printr-o subtilă ironie a istoriei în derulare, Steaua şi Rapid de după ’89 au intrat în proprietatea unor îmbogăţiţi ai Revoluţiei. Viorel Păunescu a reprezentat tranziţia, omul care venea cu bani din sistemul comunist şi care adunase şi mai mulţi bani în capitalism. Apoi Gigi Becali, produs sută la sută al anilor ’90. Dincolo, George Copos. Fost activist marcant al UTC şi căpătuit bineînţeles numai pe forţe proprii în libertate, a ajuns să vorbească în numele muncitorimii cu care nu a avut niciodată nimic în comun.

Trecutul, prezentul şi viitorul celor două mari echipe bucureştene vor continua să alimenteze sfada suporterilor. Ironiile şi reproşurile. Alianţele vremelnice împotriva duşmanului comun, Dinamo. Ar fi o imensă greşeală însă dacă am uita mesajul fotbalistic prezent al Rapidului şi al Stelei, singurele echipe româneşti cu o carieră europeană semnificativă după ’89. Sfertul de finală din Cupa UEFA dintre vişinii şi roş-albaştri a dus rivalitatea în altă zonă. A scos-o din provincialism şi rîcă dîmboviţeană şi i-a dat o dimensiune europeană. A fost momentul în care microbistul român putea privi în ochi orice alt microbist european. Ca orice moment, a trecut şi a lăsat doar fumul încleştării patronilor.

În Grant nu se vor afla urmaşii lui Vasile Roaită care îi vor înfrunta pe descendenţii lui Nicolski. Îmi închipui că Lazăr, Roman, Spadacio, Gardoş, Bănel sau Bogdan Stancu nici nu pricep motivul de ceartă al suporterilor. Şi e mai bine aşa. Rapid-Steaua rămîne o poveste despre fotbal, care a supravieţuit şi de multe ori a substituit voinţa liderilor trecători ai timpului. Dacă au avut păcate, Steaua şi Rapid şi le-au spălat prin fotbal. Driblingurile lui Nicki Dumitriu şi Marcel Răducanu nu erau nici în contul revanşei proletare, nici în numele mult prea iubitului conducător. Iar de trecut să se ruşineze cine a rămas în el!