Marius şi Gabi, colegii de la stadion

Ziaristul critică fotbalistul, fotbalistul îl critică pe ziarist. Totul în direct, fără menajamente

Meciul s-a terminat, comentariile continuă. Ăsta era titlul unei rubrici permanente din „Gazeta” veche. Altul se intitula „Între vestiar şi gazon”. Acum par lucruri prăfuite, din […]

Ziaristul critică fotbalistul, fotbalistul îl critică pe ziarist. Totul în direct, fără menajamente

Meciul s-a terminat, comentariile continuă. Ăsta era titlul unei rubrici permanente din „Gazeta” veche. Altul se intitula „Între vestiar şi gazon”. Acum par lucruri prăfuite, din alt timp. Perimate şi desuete. Numai că atunci răspîndeau un parfum al lor. O întîmplare petrecută imediat după meciul Dinamo-Oţelul 1-2 mi-a dat ideea unei alte rubrici. Multimedia. În ton cu vremurile şi tendinţele. În loc de „Între vestiar şi gazon”, noul titlu ar putea fi „Între vestiar şi televizor”. Iar acum urmează să vă explic şi de unde mi-a venit.

Ca şi în alte dăţi, eram la GSP TV, unde discutam împreună cu colegii (nu analizam, termenul mi se pare căutat preţios şi ridicol academic) despre cele întîmplate în Ştefan cel Mare. Mai ales despre Dinamo, cu bune, puţine, şi rele, mult mai multe. Printre cei despre care am pomenit în termeni critic-ironici s-au numărat Marius Niculae şi Gabi Torje. Se întîmpla la 5-10 minute de la ultimul fluier al lui Balaj şi s-a mai întîmplat că atît Marius, cît şi Gabi au venit la flash-interviurile de după partidă. Prima bilă albă. A doua, ştiau aproape la cuvînt ce spusesem despre ei şi mi-au oferit o replică în direct. Uşor înţepată, dar exprimată în cuvinte civilizate. Foarte important, chiar cu o vizibilă amprentă de umor.

Nu m-a şocat că aveau opinie ori că se apărau, chit că jucaseră în nota echipei. Modest. Nu erau primii fotbalişti nemulţumiţi pe moment sau definitiv de judecăţile mele, aşa că surpriza a venit din altă parte. Văzuseră, ei sau măcar coechipierii. Văzuseră şi auziseră. Televizorul mergea. La vestiar, la cabine, la duşuri, Dumnezeu ştie unde, dar mergea, iar discuţiile noastre din studio pe care de multe ori le bănuiesc prea lungi şi poate prea departe de suflul fotbalului, căpătaseră un sens şi un ecou. Emisiunea devenise brusc interactivă, iar unui ziarist (ştiu, rimează cu narcisist) i se răspundea pe loc, în văzul şi în auzul telespectatorilor, mulţi, puţini, nu contează în astfel de situaţii de graţie.

Am ieşit din studio după miezul nopţii, cînd ei ajunseseră acasă. Nu era oboseală, ci senzaţia discretă că nu pierduserăm timpul. Nici eu, nici ei. Am simţit că nu îmi răcisem gura de pomană, m-am gîndit că probabil fusesem prea aspru. Şi mi-am amintit pentru a nu ştiu cîta oară că singurătatea, vînătăile, unghiile strivite, muşchii şi picioarele rupte, fetele frumoase şi maşinile scumpe (sau invers), plus sudalmele şi uralele suporterilor sînt toate ale lor. Mi-a plăcut revolta lui Marius Niculae şi a lui Gabi Torje. Şi am avut impresia că un strop din fluxul tinereţii lor rebele m-a curentat preţ de cîteva secunde.