Cupa Mondială din 13-15 iunie

Acum 20 de ani. Acum 20 de ani mergeam la un campionat mondial după 20 de ani. Între Mexico ’70 şi Italia ’90 traversam deşertul socialismului multilateral dezvoltat cu irizaţii nord-coreene, cîştigam o Cupă a Campionilor Europeni, puneam un pulover […]

Acum 20 de ani. Acum 20 de ani mergeam la un campionat mondial după 20 de ani. Între Mexico ’70 şi Italia ’90 traversam deşertul socialismului multilateral dezvoltat cu irizaţii nord-coreene, cîştigam o Cupă a Campionilor Europeni, puneam un pulover în plus pe noi, ascultam Europa Liberă şi alergam după coji de banane. O dată cu Revoluţia din decembrie ’89, ne recîştigam libertatea şi dreptul de a ne număra printre cele mai bune naţiuni ale fotbalului. O calificare cucerită în plină epocă de aur a tovarăşilor de o generaţie care avea să devină generaţia de aur a fotbalului românesc.

Vă amintiţi ce s-a întîmplat în iunie 1990. Cei care nu vă amintiţi, fiindcă nu eraţi născuţi sau eraţi prea mici, aţi putut afla. Mulţi nu aţi vrut să aflaţi, fiindcă nu vă interesează. Poate e mai bine, nu ştiu. Totuşi. În timp ce naţionala României participa la Mondialul italian, înconjurată de simpatia cuvenită celor care scăpaseră din lanţurile unui sistem pervers, Bucureştiul fusese luat cu asalt de minerii conduşi de securişti în vizite de lucru cu tîrnăcopul şi cu ranga. Care pe la Universitate, care pe la sediile partidelor, care pe la redacţiile ziarelor „reacţionare”, date cu capitaliştii. Noua putere îşi rezolva astfel problemele cu aceia care miroseau încotro se îndrepta ţara. Victime erau numai cetăţeni periculoşi. Studenţi prost hrăniţi, intelectuali cu barbă şi purtători de ochelari, tinere fete care nu aveau coc a la Apaca, doamne cu aspect de profesoare pensionare.

Scurtul curs de istorie recentă are legătură cu fotbalul. Iată de ce. Din Italia soseau mesaje bune şi rele.

Bune pentru că naţionala juca bine, învingea URSS-ul şi făcea egal cu Argentina, campioana mondială en titre.

Rele, pentru că dragii noştri tricolori nu ştiau ce se întîmplă cu adevărat acasă, dar cereau insistent linişte. Exact ce pretindeau Iliescu şi ai lui.

Intoxicaţi de conducătorii delegaţiei, ei credeau că Bucureştiul era în pragul unei rebeliuni legionare. Prin conducătorii delegaţiei sau direct, băieţii care urmau să fie printre cei mai mari beneficiari ai schimbării din decembrie ’89 protestau împotriva dezordinii din Capitală şi cereau eliberarea carosabilului la Universitate. Vă vine să rîdeţi acum, aşa-i? Numai că pe atunci un important membru al staffului românesc regreta public că nu se găseşte la Bucureşti, unde mărturisea că i-ar fi executat personal pe capii revoltei.

N-a fost nevoie, căci minerii îşi îndepliniseră misiunea. Îi bătuseră pe studenţi, trăseseră în ţeapă microscoapele electronice de la Universitate şi spărseseră copiatoarele de la PNL şi PNŢ, despre care credeau că sînt fabrici de bani falşi. Apoi, au măturat, au plantat nişte flori şi, liniştiţi, s-au dus la Palatul Expoziţiei să primească mulţumirile lui Ion Iliescu şi să vadă meciurile de la Mondial. Cam în acelaşi timp, băieţii noştri pierdeau la penaltyuri calificarea în „sferturi”. Bineînţeles, tulburaţi de iminenţa unei lovituri de stat. Şi de vocea Giannei Nannini. Forse sara una canzone/ a cambiare le regole del gioco.