Don Diego, antrenorul

Maradona, omul cu o mie de feţe. Acum o vedem pe aceea a tacticianului stăpîn pe echipă

Modelul Maradona. Nu modelul de viaţă Maradona, acesta este subiect de film, care a şi fost turnat de Emir Kusturica. Vorbim despre Maradona […]

Maradona, omul cu o mie de feţe. Acum o vedem pe aceea a tacticianului stăpîn pe echipă

Modelul Maradona. Nu modelul de viaţă Maradona, acesta este subiect de film, care a şi fost turnat de Emir Kusturica. Vorbim despre Maradona ca butoiaş atomic de energie pentru oamenii din teren. Care mai bătrîni, Veron, Heinze, care mai tineri, Higuain, Tevez, Messi. Apropo de Messi, aţi observat că frumoasele noastre domnişoare prezentatoare de ştiri l-au indicat în bloc ca mare vedetă a Mondialului, semn că fotbalul e o activitate cu adevărat democratică şi accesibilă indiferent de sex, orientare sexuală, culoare a pielii, preferinţe doctrinare, pregătire intelectuală.

În criză de identitate după ultimele turnee finale, federaţia de la Buenos Aires a mers pe o variantă riscantă, de cazinou. Nu ideea de satisfacere a criteriului competenţei a stat la baza numirii lui Maradona. O instituţie atît de populară şi de specific naţională cum e selecţionata Argentinei avea nevoie în mod organic de un simbol. Pentru a atrage cît mai multă lume în juru-i, pentru recîştigarea simpatiei într-o formaţie ai cărei componenţi erau percepuţi ca mercenari ai bogatelor cluburi europene, indiferenţi la idealurile patriotice. Ideea se putea îneca înainte să părăsească rada portului, fiindcă dublii campioni mondiali s-au calificat cu mari emoţii la Cupa Mondială sud-africană. Emoţii şi fiere din partea lui Diego, care la finalul preliminariilor şi-a vărsat nervii pe cei care l-au necăjit, iar mai apoi şi-a completat revanşa călcînd cu roata pe bombeu un nesimţit de ziarist, care voia să-i pună piedică maşinii. Dar acesta e acum folclor. Sau istorie recentă.

Maradona a trecut bine prima încercare pe banca Argentinei la Mondial. A fost tot timpul conectat la partida contra Nigeriei, a dat semne clare că ştie ce trebuie şi cînd să facă atunci cînd situaţia din teren impunea schimbări. De tactică sau pur şi simplu de interacţiune cu fotbaliştii. S-a consultat cu Veron, care nu este o ruină, aşa cum ne grăbeam să anticipăm. Argentina nu arată ca o echipă care joacă bine împotriva propriului antrenor, după cum, răutăcioşi, ne închipuiam. Argentina lui Mascherano, gaucho din oţel călit la temperaturile înalte de pe Anfield Road, emană forţă şi disciplină, nu dezordine poleită doar de incursiunile lui Leo, preferatul fetelor.

Din reprezentaţia controlată de pînă acum, descoperim un personaj care este şi nu este Mardona. Un om redimensionat, o personalitate care nu îşi striveşte discipolii. Probabil asta în primul rînd. Şi dacă va reuşi să-şi disimuleze aureola, astfel încît Tevez şi Samuel, Higuain şi Milito să nu-l vadă pe Sfîntul Pibe D’Oro pe bancă, ci pe don Diego antrenorul cu barba încărunţită, Argentina are o şansă de a se întîlni cu acea mitică Argentină de pe vremea nebuniilor lui Maradona.