Anathema. Sîntem aici!

Sîntem aici. De ce? Pentru că sîntem aici. Şi pentru a-i asculta pe ei. Sîntem aici toţi cei care i-am aşteptat şi îi iubim. Am rămas, nu am renunţat. Trecuseră şapte ani lungi de la ultimul lor album. 7. Şapte […]

Sîntem aici. De ce? Pentru că sîntem aici. Şi pentru a-i asculta pe ei. Sîntem aici toţi cei care i-am aşteptat şi îi iubim. Am rămas, nu am renunţat. Trecuseră şapte ani lungi de la ultimul lor album. 7. Şapte ani în care au bătut lumea în lung şi în lat, timp în care ne-au călcat şi pe noi. Nu au făcut-o niciodată doar ca să mai bifeze o dată din calendarul obligaţiilor stabilite de impresar. Au fost concerte vii şi emoţionante. Întîmplări de la care a lipsit constant Blazarea, doamna aceea antipatică şi atît de mulţumită de sine. Piaţa Mare din Sibiu, zidurile bătrînei cetăţi romanice de la Cisnădioara şi Sala Palatului din Bucureşti poartă încă urmele muzicii lor. Dar lumea aştepta noul material. Mda, pretenţios spus lumea. Nu sîntem atît de mulţi. Lumea noastră parcă e mai potrivit. Aşteptam. Cu speranţă şi cu ceva teamă. 7 ani de hibernare creatoare nu sună foarte bine.

„We’re here because we’re here” sună însă foarte bine. Noul album al băieţilor de la Anathema a apărut pe 31 mai, dar pirateria netului funcţionase, astfel încît a putut fi ascultat înainte de lansare. Ce se ascunde în spatele acestui titlu destul de sec? Ce am crezut sau ce am sperat că va fi şi ce este de fapt? Un album revoluţionar? O reîntoarcere la vechile sonorităţi? Un amestec de stiluri sau un album de concepţie? Gothic metal, doom, death, alternative metal, toate sînt acum amintiri dinainte de „Eternity”, lucrarea din ’96 care anunţa opţiunea pentru rockul atmosferic şi psychedelic. Urmaseră „Alternative 4” şi „Judgement”, dublul legămînt pentru o muzică mai puţin agresivă, mai puţin dark, dar mai profundă. Traversaseră Purgatoriul şi, dintr-o dată, descopereau ieşirea spre lumină. „A Fine Day to Exit”, desăvîrşea tranziţia. Apoi, „A Natural Disaster”. Şi mai apoi, ani de tăcere de studio.

Misterul noului album se risipeşte o dată cu prima piesă, „Thin Air”. Anathema 2010 este muzica unei trupe care cîntă de 20 de ani, o lucrare complexă, dar nu complicată, a unor oameni care au cîştigat experienţă şi probabil au pierdut o parte din nebunie. „We’re here…” este un album cu accente lirice, cu piese expresive, nu foarte lungi. Au lucrat mult, au cizelat şi au ajustat. Poate şi din dorinţa de a masca unele pene de inspiraţie. Steven Wilson, alfa şi omega la Porcupine Tree, s-a ocupat de mixaj, astfel senzaţia că „Simple Mistake” putea fi o piesă şi de pe „The Incident”, ultimul PT, nu este întîmplătoare. Orga cîştigă teren, numerele de virtuozitate vocală şi instrumentală se topesc în demonstraţii de forţă a grupului. Apropo de unitate, alături de fraţii Cavanagh, Vincent, Danny şi Jamie, se află doi membri ai familiei Douglas, John, bateristul, şi Lee, sora lui, care face voce de acum cu drepturi depline în trupă. „Dreaming Light”, „Angels Walk Among Us” şi „Presence” au teme frumoase şi restabilesc respectul pentru nobleţea melodiei, care nu înseamnă concesii în detrimentul calităţii. „Hindsight” este un strălucit exemplu de coeziune instrumentală.

„We’re here because we’re here” nu este o operă care va marca schimbări fundamentale în tendinţele muzicii rock, ci un album solid, de maturitate şi de asumare. Vocea lui Vincent sună limpede, chitara lui Danny se cuplează pe sunetul clapelor lui Les Smith. „We’re here…” se ascultă uşor şi se uită greu. E condiţia de bază a unei întreprinderi reuşite. Îmi place noul Anathema, dar îmi va fi dor mereu de exuberanţa din „Fragile Dreams”, „Angelica”, „Lost Control”, „Deep”. Şi îmi pun o dorinţă. „We’re here because we’re here” să nu fie „One Last Goodbye”.

Anathema – Angels Walk Among Us

Anathema – A simple mistake