Stoichiţă, un om liniştit

Antrenorul Stelei se pregăteşte de debarcare. E calm şi puţin scîrbit Resemnare mioritică? Da şi nu. Mihai Stoichiţă ştie că nu poţi fugi din calea viiturilor, a lavei vulcanilor şi a toanelor lui Gigi. Nu are rost. Antrenorul Stelei ştie […]

Antrenorul Stelei se pregăteşte de debarcare. E calm şi puţin scîrbit
Resemnare mioritică? Da şi nu. Mihai Stoichiţă ştie că nu poţi fugi din calea viiturilor, a lavei vulcanilor şi a toanelor lui Gigi. Nu are rost. Antrenorul Stelei ştie că va fi schimbat, chiar dacă patronul nu o spune deschis. Nu face parte din proiectul ţinut atît de secret că pînă şi copiii de mingi din Ghencea ştiu de întrevederea cu Piţi. „Par eu un om sub presiune?”, întreabă retoric Stoichiţă, apoi răspunde tot el: „Şi eu am înlocuit pe cineva, e firească succesiunea. Important e ce simţi înăuntrul tău”. Oare ce o fi simţind?
Îmi place calmul lui Mihai. Ştiţi cum e, rîvneşti mereu la ce nu ai. Admir detaşarea lui de esenţă boierească. Unii i-ar spune şi altfel, dar nu-i vorba de aşa ceva. Mulţi se tratează de timiditate afişînd un tupeu exagerat, el s-a acoperit cu o platoşă de linişte interioară. Altfel nu ar fi rezistat. Cea mai complicată a fost supravieţuirea cu ocările galeriei, care l-au declasat de la început la stadiul de slugă a lui Gigi. A replicat reţinut, cu degetul la buze, ceea ce în peisajul de golăneală generalizată al primei ligi este deja alt film.

Întrebarea pentru Stoichiţă este simplă în enunţ şi complicată în conţinut. Putea face mai mult la Steaua, pentru Steaua? Asta sigur. Între locul 6 obţinut cu mari emoţii anul trecut, cu Pedrazzini pe bancă, şi probabilul loc 5 de acum nu e vreo diferenţă. A acceptat fără comentarii plecările lui Rada şi Ghionea, a contribuit la transferurile lui Jelev, Parpas şi Gora Tal.  Al lui Pepe Moreno. Nu a reuşit să-l trezească pe Cristi Tănase, care continuă într-o derivă a neintegrării în echipă şi a integrării în viaţa de noapte a Bucureştiului. Imaginea ansamblului spune că Stoichiţă şi echipa lui au stors totuşi din actualul lot ce se putea, iar locul din clasament e cumva peste condiţia celor amintiţi, plus suplimentul Toja.

Diferenţa dintre Steaua lui Stoichiţă de acum şi aceea de acum un deceniu e dată de calitatea jucătorilor. Atunci i se reproşa că este un aventurier. Că riscă prea mult. Era pe cînd Reghecampf era alintat „frumosul nebun al marilor oraşe”. Acum a înnebunit oraşul, iar lotul e cîrpit şi peticit. Steaua nu îşi poate susţine austeritatea, fiindcă nu a reuşit să crească măcar un fotbalist în propria grădină. Asta însă nu e vina lui Stoichiţă. El şi Panduru sînt responsabili pentru complicitatea tăcerii în faţa ideilor fanteziste ale patronului. Falimentul campaniei de achiziţii nu se leagă neapărat de lipsa lichidităţilor lui Becali, care seamănă din ce în ce mai tare cu un cămătar deghizat în filantrop, ci şi de lipsa opoziţiei active a antrenorului şi a managerului sportiv. Apropo, pînă la urmă care a fost misiunea pe pămîntul roş-albastru a lui Pandi? 

De cîte ori pleci de la o echipă mai mori în pic, a spus Stoichiţă zilele trecute. Literar sună foarte bine. Şi uman. Profesional, nu. Profesional trebuie să te reinventezi, iar asta nu ştiu dacă începe cu meditaţii solitare în autocarul echipei cu o oră înaintea unei partide.