Hamlet, mitraliera şi maneaua

Bucureşti, Teatrul Naţional, Sala Mare,  24 aprilie 2010. Un loc şi o zi care trebuie ţinute minte

Să dormi, să mori, să dormi, să mori, să trăieşti, nu oricum, să mergi la teatru, să laşi prejudecăţile la intrare, să uiţi […]

Bucureşti, Teatrul Naţional, Sala Mare,  24 aprilie 2010. Un loc şi o zi care trebuie ţinute minte

Să dormi, să mori, să dormi, să mori, să trăieşti, nu oricum, să mergi la teatru, să laşi prejudecăţile la intrare, să uiţi tot ce ştiai, dar să-ţi aminteşti, să fii atent la ce se întîmplă acolo pe scenă, să nu te oripilezi înainte să vezi, să nu cazi într-un extaz exagerat, să nu fii ipocrit, nici prea snob, nici pudibond, să nu începi să analizezi, să nu glosezi doct despre metafore, simboluri şi parabole, despre postmodernism şi alte farafastîcuri, să înţelegi că Shakespeare însuşi s-ar fi plictisit să vadă 400 de ani la rînd acelaşi spectacol, acelaşi Hamlet trist, prinţ într-o ţară putredă, aceeaşi Ofelie clorotică, acelaşi Laertes manevrabil şi aceeaşi Rosencrantz şi Guildenstern pe post de sinteză în duet a trădării. Să urmăreşti un Hamlet care spune aceeaşi poveste, dar altă poveste, mereu alta, cu instrumente, mijloace şi limbaj al timpului prezent. Bun, rău, bicisnic, al nostru. Asta a vrut de la noi regizorul Thoms Ostermeier împreună cu echipa de la Teatrul Schaubuhne din Berlin. Să rîzi, să rîzi cu lacrimi, să dai în plîns, să te cuprindă disperarea rece cînd ţi-a îngheţat zîmbetul pe buze. Să înţelegi că secolele nu modifică natura umană.

Hamlet stă în fund, lîngă o masă festivă aşezată pe o platformă mobilă. În faţa lui se întinde un dreptunghi de pămînt arat. Hamlet molfăie ceva dintr-o farfurie de plastic şi are un aer absent. Prinţul e şleampăt şi cam buhăit şi e îmbrăcat office, într-un costum care pică rău pe burta de băutor de bere. Prinţul-paparazzo îi filmează pe nuntaşi cu o cameră mobilă, imaginile alb-negru curg pe fundal. Chipuri roase de viciu. La masă, petrec tinerii însurăţei tomnatici, Claudius şi Gertrude, adică regele de-abia înscăunat, fratele regelui mort în condiţii misterioase, şi noua lui soţie, fosta sa cumnată. Mireasa e în jeanşi albi şi se unduie provocator pe ritmurile muzicii cu parfum de manea. Un mesean se ridică şi trage cîteva focuri cu un automat, ca să-i ofere prilejul Maiestăţii Sale să spună cîteva cuvinte justificative. Mai înainte avusese loc ceremonia înmormîntării regelui răpus în floarea vîrstei. Pe aceleaşi brazde de pămînt nişte gropari se chinuiseră să bage sicriul în groapă. Sicriul nu este primit de pămînt, în ciuda opintelii groparilor.. Familia regală asistă la eveniment sub umbrele, fiindcă plouă dintr-un furtun cu aspersor mînuit stîngace tot de unul din membrii suitei.

Hamlet pe post de travestit, Horatio cu suspensor şi cu bocanci în picioare, focoasa Gertrude care îşi dă peruca jos şi devine blînda Ofelia, apoi îşi pune iar peruca şi se transformă în mama Gertrude îngrijorată de nebunia fiului, care e nebunie jucată şi nebunie reală, Laertes care e şi Rosencrantz, şi fratele Ofeliei, Polonius care e un intrigant cu vorbă dulce şi care sfîrşeşte de focul aceluiaşi automat care rămîne mereu pe masa cu faţă de masă albă, cutii de bere, peturi din care curge sînge, vopsea sau ketchup, nu contează, dar mai presus de ei, dincolo de toate, terorizant şi insinuant rămîne Hamlet, tragic şi bufon, violent şi spurcat la gură, bîntuit de spectrul părintelui ucis, de imaginea caricaturală a fratelui, de bănuiala amară că poate Necuratul îl împinge la răzbunare.
Restul e tăcere, spune Lars Eidinger, alias Hamlet. A rămas singur în faţa unei săli care nu mai respiră. O rosteşte în faţa unor oameni care nu au venit pentru întîia oară la un spectacol de teatru, a unor domni şi a unor doamne care au mai văzut şi alţi Hamleţi, şi alte Ofelii. Lumea aceasta care a văzut multe, dar nu chiar totul, se ridică în picioare pentru un exerciţiu fizic şi intelectual: aplauzele. Ritmice, hotărîte, tot mai puternice. Frenetice într-un final cînd pe scenă apare şi Thomas Ostermeier, capelmaistrul întîmplării pe care mă căznesc să v-o povestesc. Apare la ovaţii şi Judith Rosmair, Ofelia adică. E singura care îi fură ceva din glorie lui Lars Eidinger, deşi toţi actorii au fost mai mult decît uneltele regizorului.

A fi sau a nu fi spectator de Shakespeare în montări neconvenţionale? Aceasta e o întrebare pentru cei cu minţile odihnite. A fi sau a nu fi acolo şi atunci cînd se întîmplă ceva extraordinar lîngă tine. Aceasta-i întrebarea!