Jucăria

Cupa Mondială la Bucureşti. Prilej de nostalgii şi de ranchiună

O replică. O copie. Copiii generalului s-au jucat cu ea, se pare că au reuşit şi s-o zgîrie puţin. Originalul stă de 4 ani undeva în seifurile Federcalcio, la Roma. […]

Cupa Mondială la Bucureşti. Prilej de nostalgii şi de ranchiună

O replică. O copie. Copiii generalului s-au jucat cu ea, se pare că au reuşit şi s-o zgîrie puţin. Originalul stă de 4 ani undeva în seifurile Federcalcio, la Roma. Acum cîteva zile, Cupa Mondială a fotbalului a călătorit în România. Prilej de amintiri dureroase pentru nostalgici şi de ranchiună pentru marii noştri oameni de fotbal. Fiindcă firma Coca-Cola a colaborat la realizarea evenimentului cu Gică Popescu şi cu Hagi, conducerea Federaţiei s-a simţit datoare cu o absenţă tematică. Încărcată de resentimente, nu de sensuri.

Aşa s-a întors Federaţia cu fundul la trofeul la care nu am visat niciodată. Căci, stimaţi microbişti şi microbiste, noi ne cunoaştem lungul nasului. Noi sîntem nişte tipi practici. Noi sîntem realişti şi minimalişti. Noi muncim, nu gîndim că uneori e bine să îţi refuzi condiţia de ţară mică, de naţiune care nu a purtat războaie de cucerire şi care trebuie să înveţe mereu ceva de la alţii. Cu toate astea, 7.740 de suporteri şi 1.000 de jurnalişti şi personalităţi s-au fotografiat alături de Cupa Mondială, un trofeu a cărui răsuflare am simţit-o atunci cînd România lui Hagi şi Gică Popescu, dar şi a lui Ionuţ Lupescu, se bătea pentru un loc în semifinala Mondialului din ’94. Poate şi mai departe. Uitasem, noi nu ne lăsăm pradă visurilor.

Cineva a visat totuşi. Cineva despre care credeam că nu visează, ci doar se roagă. Puiu Iordănescu mărturiseşte acum, după 16 ani, că a simţit un fior atunci cînd a văzut Cupa Mondială înaintea World Cup. A stat lîngă ea cu prilejul ceremoniei de deschidere de la New York, nu a avut dreptul să o atingă, acesta e privilegiul cîştigătorilor şi al şefilor de stat. A simţit un fior. Şi s-a gîndit preţ de o clipă cum ar fi, dacă ar fi. Ce ar fi dacă am încerca? Generaţia aceea merita să încerce, iar el a simţit asta.

Nu serveşte nimănui să redeschidem dosarul frustrărilor noastre de după acel Mondial. Că n-a sărit Prunea, că n-a făcut marcaj Popescu la Kenneth Andersson. Necazul e că n-am făcut marcaj la orgoliu, că de atunci încoace ne mulţumim cu puţin. Cu bacşişurile marilor competiţii, asta atunci cînd mai ajungem să mai participăm. Că nu ştim să visăm, dar sîntem mari specialişti să trăim în coşmarul unui fotbal anemic, dar fudul nevoie mare.