Creatorii de fotbal

Guardiola şi Wenger luptă în cruciada pentru binele fotbalului. Au fost şi cruciade înecate în sînge Despre ei se vorbeşte şi se scrie mai puţin. Aşa e orînduită viaţa. Ei cîştigă foarte bine, dar nu atît de bine precum cei […]

Guardiola şi Wenger luptă în cruciada pentru binele fotbalului. Au fost şi cruciade înecate în sînge
Despre ei se vorbeşte şi se scrie mai puţin. Aşa e orînduită viaţa. Ei cîştigă foarte bine, dar nu atît de bine precum cei despre care se vorbeşte şi se scrie mai mult. Ei nu execută penaltyuri cu tibiile fisurate, nu pun capul la bocancul adversarului. Dar fără ei seara de la Londra nu ar fi fost posibilă. Fără Arsene Wenger şi Pep Guardiola nu ne-am fi salvat împreună de impresia apăsătoare că fotbalul a intrat definitiv în stăpînirea tacticienilor. A geometriei care ucide poezia. 

Wenger şi Guardiola sînt doi cetăţeni care cred în libertate. Dacă ar fi fost altfel, Nasri, Fabregas, Xavi şi Messi ar fi jucat riguros, exact, planificat, economic şi ergonomic, cu gîndul la ziua de mîine, la calificare, la agoniseala măruntă care să asigure prin-orice-mijloace victoria finală, trofeul ridicat deasupra capului. Antrenaţi bine şi plasaţi într-un sistem care stimulează neprevăzutul, băieţii de la Barcelona şi Arsenal au reuşit una dintre partidele acelea în care valoarea mesajului este la fel de importantă ca şocul estetic.

Se poate juca un fotbal de vis cu scopul nedisimulat de a cîştiga? De a fi cel mai bun printre cei excepţionali? Poţi găsi fotbalişti tineri cu maturitate de veterani? Este cu putinţă să îţi modelezi cu răbdare propriii jucători în loc să beneficiezi de ofrandele galactice ale abramovicilor şi perezilor? Prin tot ce au întreprins de cînd antrenează, prin dărnicia neinteresată a felului în care şi-au împins echipele să joace, Arsene şi Pep răspund că da. Nu confundaţi însă energia şi entuziasmul cu entropia şi anarhia! Barcelona şi Arsenal, care pot fi numite fără teamă Bardiola şi Arsenel, sînt nişte instituţii unde guvernează ordinea. Atît că ordinea e pusă în slujba creaţiei.

Lîngă Wenger şi Guardiola îl vom găsi negreşit pe Alex Ferguson. Mestecînd gumă şi inventînd altă generaţie de fotbalişti. Alt personaj cu acces nelimitat în congregaţia aceasta ciudată care continuă să celebreze frumuseţea golului. E bine de observat că lucrurile nu sînt însă lămurite definitv, fiindcă la capătul celălalt al drumului aşteaptă un tip sigur pe el, elegant, trufaş şi care împărtăşeşte alte valori. I se spune The Special One, e portughez, nu are scrupule, are ştiinţă de fotbal şi dezvoltă opera Magului Herrera după o întrerupere de aproape 5 decenii. Jose Mourinho e adversarul lui Wenger, Guardiola şi Ferguson. E adversarul nostru. Doar că fără el povestea nu-şi avea rostul.