1,8 driblinguri

Toja, Dubarbier sau Culio sînt produşii comodităţii noastre. Ai şopingărelii fotbalistice

Poate că nu v-aţi dat seama, dar pentru un zimbabwaian sau un ruandez România este ce este pentru români Franţa sau Germania. Nu-mi dau seama foarte clar ce reprezintă […]

Toja, Dubarbier sau Culio sînt produşii comodităţii noastre. Ai şopingărelii fotbalistice

Poate că nu v-aţi dat seama, dar pentru un zimbabwaian sau un ruandez România este ce este pentru români Franţa sau Germania. Nu-mi dau seama foarte clar ce reprezintă în cazul acesta Franţa sau Germania pentru un ruandez sau un zimbabwaian. Bănuiesc că Raiul străjuit de Sfîntul Petru. Dar discuţia rămîne. Şi se accentuează cu fiecare an care ne îndepărtează de lumea de dinainte de Decembrie ’89. De ce atît de mulţi străini în fotbalul nostru? Unii duc ideea mai departe. De ce străini în fotbalul românesc?

Oengeurile care se ocupă de drepturile omului, altul decît individul banal provenit din majoritate, au o detentă impresionantă în astfel de cazuri. Dar noi nu scriem nici pentru, nici împotriva acestor organizaţii, noi tratăm subiectul şi vrem să ne tratăm pe noi înşine doar din punct de vedere fotbalistic. România nu a fost niciodată o mare putere pe harta celui mai popular sport. Noi am făcut întotdeauna parte dintre ţările cu o economie fotbalistică mediu dezvoltată, cu o anumită tradiţie, susţinută de cîteva perfomanţe demne de statistici la nivel de echipă naţională şi al echipelor de club. Punct.

Punct şi virgulă în situaţia în care cei care ţipă acum împotriva invaziei străinilor nu vor fi priviţi doar ca nostalgici sau continuatori ai filonului peremisto-funariot. Ianis Guda, unul dintre oamenii care promovează fotbalişti tineri, spune ceva care nu face rating. Noi, românii, nu punem preţ pe creşterea juniorilor. Mă rog, nu punem noi preţ pe multe altele, dar chestia asta cu juniorii explică în viziunea celui care l-a descoperit pe Marius Alexe cum e posibil ca un jucător de „calibrul” columbianului Toja să ajungă cel mai bun dribleur al Stelei. Juan Carlos Toja, fotbalist pe care în mod evident îl încurcă mingea atunci cînd îi vine pe piciorul drept, este primul dintre aşa-zişii mingicari din Ghencea, cu o medie de 1,8 driblinguri pe meci! Vă daţi seama că sînt coechiperi care execută 0,4 driblinguri pe meci?

E voie la zîmbete, chiar şi la hohote de rîs, mai ales că în urma lui Toja se află Andrei Ionescu, 1,6 driblinguri pe meci, urmat, cruciţi-vă!, de Eric Bicfalvi, 1,5. Ca să vă formaţi o părere de ansamblu, e bine de precizat că Adrian Cristea Prinţul este cel mai tare din parcarea neaglomerată a driblingiştilor campionatului, cu o medie de 2,8 reuşite. Acum veţi înţelege printre altele de ce atît de puţin spectacol în puzderia de partide televizate. Tot acum pricepem de ce ţipă alde Dinu sau Guda cînd atrag atenţia că tinerii noştri nu mai au loc de foşti zidari sau atleţi. Cu observaţia necesară că nu e vina celor care au venit aici pentru o pîine fără aditivi, ci a domnilor plătiţi să elaboreze strategiile de dezvoltare ale cluburilor, dar care se limitează la activitatea de shopping în sezonul de solduri.

Altfel, ne uităm prostiţi la Iniesta, Xavi Hernandez ori Bojan Krkici, chiar Messi, şi ne întrebăm cum s-au nimerit ei toţi la Barcelona. Simplu, au crescut acolo sau au fost luaţi la oaste din adolescenţă.