Pink Floyd, cătuşele şi fotbalul

Nivelul protestului a ajuns undeva foarte jos. Sîntem nu doar ce jucăm, ci şi ceea ce ascultăm

Se întîmplă ceva ciudat în fotbal, ai impresia că lumea ascultă pe rupte Pink Floyd. Mai exact The Wall. Mulţi vor obiecta cu […]

Nivelul protestului a ajuns undeva foarte jos. Sîntem nu doar ce jucăm, ci şi ceea ce ascultăm

Se întîmplă ceva ciudat în fotbal, ai impresia că lumea ascultă pe rupte Pink Floyd. Mai exact The Wall. Mulţi vor obiecta cu temei că a asculta The Wall nu te califică automat drept meloman Floyd. Mai degrabă invers. Trecem însă peste amănuntele de ordin tehnico-tactic-psyhedellic. Noi jucăm şi comentăm fotbal, nu gîndim. Şi revenim. De la Sorin Cîrţu la Jose Mourinho şi pînă la Florin Costea, cu toţii au repetat gestul lui Bob Geldof, interpretul personajului principal din filmul inspirat de muzica Floyd. Mîinile încrucişate ca semn al încătuşării. Simbolul lipsei de putere al omului obişnuit în războiul rece cu autoritatea. Cel puţin asta a fost explicaţia oferită de colegii italieni pentru gestul de revoltă al portughezului Mourinho la meciul Inter-Sampdoria. Cool şi vintage. Foarte flower-power.

Să fi fost atît de puternic impactul imaginilor unui film încît doi antrenori şi un jucător să fi apelat la o simbolistică atît de sofisticată în încercarea de a protesta? Parcă îi şi vezi pe Sorinaccio, pe Florin şi pe Jose cum se lasă pătrunşi de fluidul notelor. La boxe tună versurile din „Another brick în the wall”. „Hey, theacher, leave them kids alone!”… „We don’t need no education!… No dark sarcasm în the classroom” Sau „Mother”. „Mother, should I trust the government?” Apoi, încărcaţi, hipnotizaţi, dar ce zic eu, posedaţi de muzica Floyd, cei trei îşi fundamentează protestestul luînd ca punct de pornire versurile cu mesaj social-politic ale lui Roger Waters. Este că nu prea merge?

Noi fiind mai puţin duşi pe la Vatican decît ziariştii italieni şi cu o vecinătate explicită a comunităţii de manelişti şi cocalari ocrotiţi de însuşi preşedintele ţării, avem o explicaţie simplă pentru mîinile încrucişate ale lui Cîrţu, Costea şi onor Jose Mourinho. Cînd au procedat aşa, toţi, plus alţii pe cale să-şi pună şi ei încheieturile în nişte cătuşe imaginare, îşi trimiteau inamicul la puşcărie, indiferent că era vorba despre un arbitru sau un oficial al echipei adverse. Nu soarta omenirii îi îngrijora pe ei, ei nu retrăiesc angoasele lui Waters, „Maggie, what have we don?”, ci „Augustus, ce ne-ai făcut, mînca-ţi-aş?” ori „Pruneo, vedea-te-aş la puşcărie!” Nici Jose nu face excepţie, el oricum ar fi evocat un fado din ţara natală, nu o chestie british cu miros de iarbă.

Nivelul protestului în fotbal e foarte jos, atît de jos încît ţi-e teamă să dai sonor la televizor atunci cînd Dinamo şi Craiova se înfruntă telefonic. Steaua şi Timişoara sînt în joc de glezne pentru următoarele furtişaguri din arbitrajul unde se iau testele pe copiate. Iar returul de-abia a început. Urmează alte înfruntări în timpul cărora singura victimă veritabilă e limba română. Alte refulări de lături. Puneţi-vă costume de scafandru, luaţi-vă butelii de oxigen la voi şi dacă totuşi sînteţi printre ăia unu la sută care au alte gusturi decît Băse şi care nu dau din buric cu Copilu’ Minune, ascultaţi totuşi The Wall! E un început.