Porcupine Tree, muzik macht frei

Oraşul Ziduri groase înconjoară cetatea. Aerul curat îţi taie pieptul în două. Cetatea conţine oraşul, oraşul aparţine oamenilor. Liniştea dulce dinăuntru pătrunde pînă în ultima moleculă. E întîlnirea intimă cu senzaţia de bine după care tînjesc semenii noştri care au […]

Oraşul
Ziduri groase înconjoară cetatea. Aerul curat îţi taie pieptul în două. Cetatea conţine oraşul, oraşul aparţine oamenilor. Liniştea dulce dinăuntru pătrunde pînă în ultima moleculă. E întîlnirea intimă cu senzaţia de bine după care tînjesc semenii noştri care au ales să trăiască într-un univers guvernat de ordine. Cei care au nostalgia lucrului bine făcut. S-a muncit mult aici, fiindcă oraşul a plătit şi păcate pe care nu le avea. Procesul de la Nurnberg e un film-avertisment, localitatea Nurnberg e povestea celor care au găsit puterea să o ia de la capăt. Să reconstruiască totul, cărămidă cu cărămidă. Aliaţii se răzbunaseră bezmetic şi pe istorie.

Castele, case frumoase pictate de toţi albrechtdurerii anonimi ai urbei. Căsuţe din turtă dulce unde primeşti vin fiert cu arome de Valea Rinului. În apropiere, şaormării şi kebăpării. Arome înţepătoare. Turcii care servesc 24 de ore din 24 au pe ei tricouri pe care scrie China Point. Globalizarea cu iz de usturoi şi dafin. Vin la rînd berăriile populare unde săraci şi bogaţi se înghesuie să mănînce wurşti cu varză călită. Şi ciolan afumat. Şi să bea bere, ce altceva? Blondă şi limpede, blondă nefiltrată, brună, roşie. Apoi cafenele în care se ascultă muzică rock. Rock vechi şi nou. De la Adam şi Eva pînă în zilele noastre. Rock inclusiv în seara de Halloween, cînd copii-spiriduşi colindă localurile, cu mantii sclipitoare pe umerii micuţi şi căciuliţe ţuguiate pe căpşorul blond. Halloween şi pentru tinerii de la transnaţionale, care şi-au învineţit ochii cu rimel, şi-au dat cu fond de ten să arate cît mai livizi, cît mai evadaţi din cripte, care şi-au sfîşiat costumele de firmă să fie vintage şi înspăimîntători. Nimeni nu se arată scandalizat, morţii de o seară rîd cu viii de mai multe seri, berea curge în valuri. Pînă dincolo de zidurile groase ale cetăţii. Pînă la Lowensaal. Unde e întîlnirea cu muzica. Scopul acţiunii.

Concertul
Porcupine Tree ediţie 2009. Turneu de promovare-lansare a noului album, The Incident. Interzis fotografiatul, chiar cel banal cu telefonul mobil. Sală micuţă, intimă, fără locuri pe scaune. Rockul nu-i doar stare de spirit tinerească, e şi o stare de tonus fizic! Căldură mare, meine damen und herren, în sală, carevasăzică, fiindcă afară era un frig de îţi pocneau urechile. Deschiderea asigurată de o pseudocelebritate locală, domnişoara?, doamna?, domnul?, Rose Kemp, o revărsare de cărnuri ţinute în frîu de nişte colanţi şi o geacă de piele. O muzică tristă, fără note şi fără suflet. O jumătate de oră de nimic la chitară electrică alături de o fiinţă cu sexualitate incertă, care ţipa fără noimă. Rose a plecat într-un tîrziu, apoi s-a aspirat temeinic scena, căci Steven Wilson cîntă desculţ. Muzica lui nu e însă pentru desculţi.

Două ore Porcupine Tree înseamnă o călătorie. Prin alte galaxii şi prin cotloanele sufletului omenesc. Cu mintea şi urechile larg deschise printre sentimente contradictorii şi mistere pe note. Iubire şi anxietate, incertitudine, speranţă. Ironie. Iubire, din nou. Mereu. Ură nu, niciodată. Toate fetişurile Porcupine Tree prezente la apel. Obsesiile lui Wilson în şir indian. Occam’s razor, The Blind House, Drawing the Line, Time Flies (piesa fundamentală şi cumva contradictorie cu ansamblul „the Incident”), Drive the Hearse. Cam jumătate din ultimul album în prima parte a concertului. The Incident, operă de maturitate. Impecabil lucrată din punct de vedere tehnic, bine asamblată, o distilare superioară a sunetului. O foarte abil mascată lipsă de idei. Şi un început de cult al personalităţii lui Steven Wlison. Alfa şi omega în trupă. Atotputernicul. Demiurgul. E genul acela de a te impune în faţa celorlalţi strivindu-i. Arhetipul Roger Waters pe cazul Pink Floyd de la momentul The Wall încolo.

Pentru fundamentaliştii Porcupine Tree, talibani de rit Lightbulb Sun ori mujahedini de religie Deadwing, nu contează, partea a doua a serii a fost reîntoarcerea la valorile capitale. The Sky Moves Sideways, Stupid Dreams, Fear of a Blank Planet. Clapele lui Richard Barbieri s-au auzit nu doar ca fundal sonor de acompaniament, Gavin Harrison a redevenit brusc descendentul cu drepturi depline al lui Bill Bruford. Colin Edwin şi-a văzut de treabă la bas, imperturbabil şi atunci cînd orga intona primele acorduri din Russia On Ice, piesă istorică şi hipnotică salutată cu urale şi lacrimi în colţul ochilor de asistenţa dedulcită de nişte ani la muzica acestor băieţi. Stars Die şi Trains au rotunjit contururile unei cîntări foarte bune, nu excepţionale, cu o sonorizare bună, nu foarte bună, de ce oare?, nu mai e nici Germania ce era odată?, dar nu-i nimic, Steven Wilson e ce a fost şi chiar mai mult decît atît, dacă treaba va continua în ritmul acesta trupa nu se va mai numi Porcupine Tree, ci Grupul Vocal Instrumental Steven Wilson, şi ar fi păcat, aşa cum e păcat că un chitarist de valoarea lui John Wesley nu se regăseşte decît la capitolul „Guest musicians”, încă o nepoliteţe marca Wilson, nepoliteţe, nebunie şi megalomanie care pot ucide una dintre ultimele trupe mari de progress şi psychedelic. Punct!

Versurile din Time Flies sînt premonitorii şi minunate în pesimismul lor absolut: „But after a while/ You realize time flies/ And the best thing that you can do/Is take whatever comes to you”. Să ne bucurăm că ne-au dăruit atît pînă acum şi să sperăm că Dumnezeul scientologic al lui Wilson îi va da gîndul cel bun celui care seamănă tot mai tare cu omuleţii extratereştri care se perindă pe ecranul din spatele scenei.

Porcupine Tree – I Drive The Hearse