Stoichiţă, filantropul calculat

A reinventat jucători, dar s-a redescoperit pe sine. Asta e marea victorie

E la modă acum să fii Mihai Stoichiţă. Moda asta a revenit fără avertisment, aşa cum se întîmplă cu minijupele, cu evazaţii, cu perciunii şi cu alaindeloanele. Lumea […]

A reinventat jucători, dar s-a redescoperit pe sine. Asta e marea victorie

E la modă acum să fii Mihai Stoichiţă. Moda asta a revenit fără avertisment, aşa cum se întîmplă cu minijupele, cu evazaţii, cu perciunii şi cu alaindeloanele. Lumea şi-a adus aminte că lui nea Mihai i se mai spune Lippi, că e un antrenor ale cărui echipe joacă spectaculos şi ofensiv, că e un om pe care nu-l stînjeneşte limba română. Că în afară de acordul subiect-predicat şi folosirea adecvată a prepoziţiei „pe” lîngă pronumele relativ „care”, Stoichiţă mai ştie încă vreo cinci limbi străine, deci nu e condamnat să stea la mîna traducătorilor neavizaţi şi nu e supus nici exerciţiilor de înviorare cu braţele pentru a se putea face înţeles.

Stoichiţă s-a întors printre noi beneficiind de o conjunctură favorabilă. O dată, fiindcă nu avea angajament. Doi la mînă, îşi afirmase repetat sentimentele de afecţiune pentru Steaua. Apoi, o suprapunere de planuri. În timp ce Bergodi era pe făraş şi se stropşea la Gigi Becali, Stoichiţă apărea la GSP TV. Vorbea în direct şi pe înţelesul tuturor. Competenţa blîndă a celui uitat. Fără să apeleze la tonul acela insidios de a se autopropune, el şi-a cîştigat postul şi prin coerenţa intervenţiilor într-un studio TV. Cu numai cîteva zile înainte, Premium Liga şi Contraatacul îl propulsaseră şi pe Panduru în stafful stelist, semn că totuşi la emisiunile acelea se vorbeşte cu precădere despre fotbal, împotriva impresiei unor inchizitori de ocazie, cu cont de WOW şi respiraţie de freelanceri.

Revenirea lui Stoichiţă în Ghencea a contrazis cîteva teorii. Printre altele, pe aceea a ciorbei reîncălzite. Mihai este un romantic pragmatic, un visător care apreciază valoarea banului. Asta l-a ajutat, dar i-a impus şi anumite limite în carieră. Călătorise atît de mult încît nu îşi mai găsea locul în propria ţară. Acum ne mirăm că a reuşit să-i reinventeze pe Dayro şi pe Mihăiţă Pleşan, că l-a scos de la naftalină pe Rada, că a pus Steaua în matca ei naturală, a jocului ofensiv, a riscului asumat.

Se miră, de fapt, cei pentru care fotbalul a început cu Onicaş şi cu Bergodi. Stoichiţă ştie cît să dea şi ce să ceară unui fotbalist. Cunoaşte sensul noţiunii de solidaritate. Nu practică filosofii inaccesibile şi e un maestru desăvîrşit al predării şmecheriei fotbalistice în doze homeopate. Simte cînd un jucător are nevoie de asistenţă, dar nu serveşte supa săracilor ca un filantrop lipsit de idei. Ajutat şi de rezultate, începe să construiască, întreprindere complicată la Steaua lui Gigi. Băftos din fire şi reîntors într-un loc unde norocul s-a simţit întotdeauna confortabil, Stoichiţă trebuie să lupte cu propriii demoni care îl îndeamnă uneori să se abandoneze plăcerii jocului dincolo de rezultat. Deocamdată, îngerii sînt la putere.