Paste şi antipaste pe Bernabeu

Milan a povestit din nou despre fotbalul fără vîrstă, Real a ascultat cuminte

Veniseră pe Bernabeu pentru ritualul final. Respirau precipitat. Mergeau, apăsat, cu semeţia bătrînilor care nu vor să-şi recunoască vîrsta. Purtau tot tricourile acelea frumoase în roşu şi […]

Milan a povestit din nou despre fotbalul fără vîrstă, Real a ascultat cuminte

Veniseră pe Bernabeu pentru ritualul final. Respirau precipitat. Mergeau, apăsat, cu semeţia bătrînilor care nu vor să-şi recunoască vîrsta. Purtau tot tricourile acelea frumoase în roşu şi negru, parcă mai largi pe trupurile împuţinate de trecerea anotimpurilor. Execuţia trebuia să aibă fast, iar rolul călăului fusese încredinţat celeilalte generaţii galactice a Madridului, basculată cu repetiţie de magicianul Perez. După ceremonial, pensionarii Milanului urmau să ocupe un loc la vedere în cavoul de lux al fotbalului.

Arătau ca o clinică ambulantă de geriatrie condusă de un stagiar ezitant. Domnişorul Leonardo, favoritul lui papa Berlusconi. Oasele le trosneau din toate încheieturile, plămînii lucrau ca nişte foale. Zambrotta, Nesta, Seedorf, Pipo. Printre ei, rătăciţi nu se ştie cum şi cîţiva copii de trupă. Pato, Thiago Silva. Şi un adolescent dinţos de 29 de ani, Ronaldinho. Meciul a început echilibrat. Probabil în semn de respect pentru senectutea adversarului, madrilenii nu s-au năpustit spre careul lui Dida. Benzema, Marcello şi Xavi Alonso au părut mai obraznici, Kaka mai înţelegător. Mîncase paste şi antipaste la Milanello ani la rînd. După un sfert de oră, Dida a scăpat mingea la un şut banal al lui Granero. Cu mîinile tremurînde şi-a dat-o peste genunchi, apoi a plonjat cu agilitatea unui pensionat pe caz de boală. Goalkeeperită. Raul cel fără de vîrstă nu l-a iertat. Tribunele au salutat golul, dar cu reţinerea datorată unor oameni care se pregăteau să iasă din scenă.

Lumea uitase ceva important. Nu e bine să fii generos cu cinicii de profesie. Pirlo a trimis un şut parşiv spre poarta lui Casillas. Nevindecat de inocenţă, Iker a înghiţit hapul. Tribunele au murmurat. Hermanos, ce facem? Servit de Ambrosini, Pato a ieşit din găoacea de eternă promisiune şi a urcat scorul la 2-1. Răul fusese făcut, iar Raul şi ceilalţi nu mai pricepeau nimic. Veteranii Milanului se scuturaseră de plictiseală, de oboseală, de blazare, de ridicol. De dureri de şale. Pe ecran se derulau cifre aiuritoare. 13-3, raportul şuturilor spre poartă, 6-0 la şuturi pe poartă, 7-0 la cornere. Totul era adevărat, dar adevărul ultim al fotbalului era altul. Împotriva matematicii, Milan juca formidabil, Realul răspundea cu frustrarea celui transformat din vînător în vînat. Ultimele 20 de minute ale partidei au fost dincolo de vîrstă. O poveste despre frumuseţea fotbalului. Emoţie, dezamăgire, bucurie, decepţie, triumf, mîndrie, umilinţă. Toate la un loc, concentrate într-o pilulă miraculoasă a tinereţii fără de bătrîneţe.

Şi-au strîns echipamentul în linişte, apoi au plecat spre casă zîmbind cu subînţeles. Veniseră pentru execuţie, aşa e, dar nu a lor, a celorlalţi.