Norocul Stelei

Gabi Balint îi desfide pe toţi aceia care văd noroc în performanţa Stelei din ’86. Tonul reproşurilor e cunoscut. De la Mircea Lucescu şi pînă la ultimul dinamovist pentru care fotbalul nu a început cu Pulhac şi Adrian Cristea. Ce […]

Gabi Balint îi desfide pe toţi aceia care văd noroc în performanţa Stelei din ’86. Tonul reproşurilor e cunoscut. De la Mircea Lucescu şi pînă la ultimul dinamovist pentru care fotbalul nu a început cu Pulhac şi Adrian Cristea. Ce spun aceşti oameni? Că de la startul acelor ediţii de Cupa Campionilor lipseau echipele englezeşti, excluse după nenorocirea de pe Heysel. Că  regula capilor de serie era mai puţin restrictivă, iar Steaua a prins un culoar favorabil la tragerea la sorţi, mai ales în sferturile de finală, cînd în locul unui Bayern, Juve sau Barcelona a prins un adversar accesibil, Kuusysi Lahti. Campioana Finlandei.

Toate lucrurile astea sînt adevărate şi ar părea să-l contrazică pe Balint. Cu observaţia fundamentală că norocul imens al Stelei a fost altul. Steaua a ştiut să profite de culoar pînă la capăt. Cu cinism. Steaua era prima formaţie din România care îşi lua şansa în mîini şi îşi împlinea visul într-o seară la Sevilla. E de discutat dacă Steaua era cea mai bună echipă din Europa în acei ani, aşa cum pretinde Gabi Balint. Sau dacă cea mai frumoasă victorie a unei formaţii româneşti este acel 3-0 al Stelei cu „notre respect, Anderlecht” sau un alt 3-0, cel al lui Dinamo contra lui Hamburg, pe atunci deţinătoarea trofeului pe care urma să-l ia Steaua în ’86.

Dar e sigur că Steaua a fost singura noastră echipă care a făcut pasul cel mare. Cu Lăcătuş şi cu Gabi Balint. Cu Fane Iovan şi cu Loţi. Cu nea Imi, un antrenor mult mai bun decît sîntem dispuşi şi acum să recunoaştem că a fost. Steaua de dincolo de noroc. Pentru că la penaltyurile de departajare, mai întîi a fost ghinionul cu autograf de la Majearu şi Boloni, de-abia apoi starea de graţie a lui Duckadam.

Norocul nostru este că avem ce discuta. Ghinionul este că discutăm la trecut.