Sandra, un tendon numit dorinţă

Nicolae Forminte a dat o soluţie care îi poate deranja pe amatorii de titluri. Să îţi pese de sportiv mai mult decît de medalii

Are 19 ani, două medalii olimpice, 3 mondiale şi 8 europene. În gimnastică, la 19 ani […]

Nicolae Forminte a dat o soluţie care îi poate deranja pe amatorii de titluri. Să îţi pese de sportiv mai mult decît de medalii

Are 19 ani, două medalii olimpice, 3 mondiale şi 8 europene. În gimnastică, la 19 ani eşti veterană. În gimnastică, dacă te accidentezi grav la 19 ani toată lumea din jurul tău se gîndeşte că te vei retrage să îţi rumegi renta viageră. Dar lumea din jurul tău, care, ca de obicei, le ştie pe toate, scapă ceva esenţial. Lumea ignoră ce e în mintea unui campion. Iar atunci cînd respectivul e şi posesor de suflet, lucrurile se complică îngrozitor.

Sandra Izbaşa s-a accidentat la 19 ani. A suferit o ruptură la tendonul lui Ahile şi, ca supliment al durerii, o fractură de metacarpiene la mîna dreaptă. Urmează o operaţie complicată şi o recuperare dureroasă. Luni în care tînăra veterană va lupta cu sine. Cu propriul trup. Cu inerţia şi cu oboseala acestuia. Cu dorinţa exagerată a celorlalţi ca tu să revii. Părinţi, demnitari ai sportului, suporteri obişnuiţi. Medicii şi antrenorii se feresc să dea pronosticuri. Medicii pentru că sînt şi ei oameni, iar uneori le mai tremură mîna. Antrenorii fiindcă au văzut multe la viaţa lor şi cu toate astea mai cred în minuni.

Optimist vorbind, vindecarea după o astfel de accidentare este estimată undeva între 3 şi 6 luni. Aşadar, după o jumătate de an de chin, afli dacă te-ai însănătoşit pentru sport sau dacă ai devenit un pieton cu acte în regulă. După o jumătate de an de incertitudini, poţi avea certitudinea că viaţa ta s-a schimbat dramatic la un antrenament banal pentru un exerciţiu la sol, într-o banală sală de antrenament din Buzău, oraş unde deşi se fac mulţi covrigi nu aleargă cîinii cu ei în coadă.

Există şi un punct de sprijin în marea aceasta de întrebări. Antrenorul Nicolae Forminte. Altfel nu cel mai simpatic personaj de pe planetă şi autor a numeroase luări de poziţii aiuritoare în trecutul apropiat. Forminte a declarat acum ceva care trebuie ţinut minte şi salutat. „Sînt foarte trist. (…) Am rămas orfan, parcă sînt fără o mînă şi fără un picior! (…) Cea mai mare dorinţă a mea este ca sportivii pe care îi pregătesc să îşi încheie cariera sănătoşi”. Bănuind că omul era sincer cînd a spus vorbele cu pricina, nu putem decît să observăm că poate Nicolae Forminte nu e cel mai mare antrenor al şcolii româneşti de gimnastică, dar e fără dubii un om pentru care medaliile au un preţ. Uneori prea mare. Aici vor interveni în discuţie vînătorii cu puşca altora de medalii olimpice, mondiale şi europene şi ne vor acuza că împreună cu Forminte complotăm pentru distrugerea gimnasticii româneşti. Între timp, o fată de 19 ani se pregăteşte de operaţie. Restul e bisturiu.