Actorul şi sălbaticii din fotbal

L-aţi văzut pe Marcel Iureş? Cîţi l-aţi preferat finanţatorilor şi destabilizatorilor de profesie?

Prezenţa lui Marcel Iureş într-un studio de televiziune nu e un lucru neobişnuit. Mă rog, n-ar trebui să fie. Neobişnuit este altceva. Iureş nu a apărut nici […]

L-aţi văzut pe Marcel Iureş? Cîţi l-aţi preferat finanţatorilor şi destabilizatorilor de profesie?

Prezenţa lui Marcel Iureş într-un studio de televiziune nu e un lucru neobişnuit. Mă rog, n-ar trebui să fie. Neobişnuit este altceva. Iureş nu a apărut nici la „Nocturnele” Marinei Constantinescu, nici la „Garantatul” lui Cătălin Ştefănescu. Nici măcar alături de Guţă, Salam, Vijelie sau Răgălie, la vreo emisiune unde se rîde gros şi de la buric în jos. Aşa cum procedează într-o veselie suspectă colegi ai domniei sale. Nu. Aproape scandalos, Iureş a venit la o emisiune de sport, despre sport, la un canal de sport. Pe GSP TV, la Clubul GSP. La postul acela unde, oroare, se exprimă şi preşedinţi, şi patroni, şi acţionari, spre deosebire de alte posturi de specialitate unde, după cum aţi observat, sînt promovaţi numai astrofizicieni, doctori în genetică şi profesori în bioenergie.

Unii se vor întreba plictisiţi cine este Marcel Iureş şi ce mare scofală s-a întîmplat că l-a avut invitat Naum în emisiune. Pentru că există mijloace electronice de informare, care nu necesită prezenţa istovitoare într-o sală de teatru, nu voi insista asupra biografiei artistice a personajului. Nu ştiu nici dacă e foarte relevant că după ’90 omul a jucat în filme alături de Tom Cruise sau George Clooney. Sau că a fondat Teatrul Act. Aici lucrează emoţiile care pătrund prin zidul înălţat de trecerea anilor. Mi-l amintesc pe Marcel Iureş dintr-un spectacol fabulos montat de Măniuţiu pe scena teatrului Bulandra acum vreo 25-26 de ani, „Cu uşile închise” de Jean Paul Sartre, piesă de piesă, ca să zic aşa, cu un Marcel tînăr şi formidabil, viu şi profund alături de o Mirela Gorea, la fel de tînără, cutremurătoare şi sensibilă, amîndoi dîndu-i replica Irinei Petrescu, o doamnă ale cărei dimensiuni actoriceşti sînt măcar la nivelul lui Dan Petrescu din fotbal, asta aşa, ca să coborîm nepermis nivelul comparaţiei.

Marcel Iureş a venit la Clubul GSP ca să-i ia apărarea lui Răzvan Lucescu. Aşa a simţit el. Gîndea că e dator cu acest gest faţă de un om civilizat, acum încolţit. Abrupt şi pe scurt aceasta ar fi ideea. O altă idee fundamentală în discuţia noastră ar fi că Iureş nu a fost mînat acolo de un grup de interese. De o camarilă sau gherilă interesată să preia puterea din fotbal. E greu să vizualizezi cum l-ar instrumenta Dinu Vamă, să zicem, pe Iureş. „Actorule, bagă acolo cîteva chestii de inimă, ceva care merge la public. Hai, că tu ştii să storci lacrimi!”.

Nu m-a surprins iniţiativa cu iz donquijotesc a lui Marcel Iureş. M-a descumpănit altceva. Iureş a intrat în studio purtînd pe umeri o candoare străină mediului în care sîntem obişnuiţi să evoluăm. Zîmbind, cu o detaşare, o sinceritate şi o limpezime a exprimării dezarmante. Intrat în dialog telefonic cu antrenorul naţionalei, actorul a afişat o deferenţă pierdută de creaturile din fotbal, unde toată lumea se bate pe burtă cu toată lumea. Rezultatul era previzibil. Iureş a fost cel mai bun avocat al lui Răzvan. Lucru dificil, pentru că pică într-un moment în care selecţionerul are măcar tot atîţia avocaţi pe cîţi acuzatori apăruţi din intestinele fotbalului.

Prezenţa lui Iureş la o emisune de sport nu ne va vindeca de neamprostie. Dar ne poate trata de ipocrizie. Aştept mesajele celor mulţi, celor foarte mulţi care vor fi urmărit emisiunea lui Radu Naum. Sînt sigur că acestea vor veni, ca un semnal prin care oamenii care ne fac agenda emisiunilor – îndrumîndu-ne constant către personaje reale şi întîmplări adevărate – să ne confirme că se vor fi aflat acolo, savurînd spusele despre fotbal ale unui actor care ştie şi ce vrea Răzvan şi ce doreşte Mititelu. Îi aştept la acest festin al gîndurilor despre esenţa sportului şi pe colegii noştri specializaţi în detectarea paielor şi bîrnelor din ochii emisiunilor care nu se ridică niciodată la nivelul pretenţiilor dumnealor.