Dumitrache, fermecătorul risipitor

Avem nevoie de eroi. Dar avem nevoie şi de eroi învingători, nu doar de învinşi Dumitrache. Cel mai fermecător număr 9 din istoria fotbalului românesc. Marius Niculae. Cel mai recent marcator-truditor număr 9 din acelaşi fotbal care a tînjit mereu […]

Avem nevoie de eroi. Dar avem nevoie şi de eroi învingători, nu doar de învinşi
Dumitrache. Cel mai fermecător număr 9 din istoria fotbalului românesc. Marius Niculae. Cel mai recent marcator-truditor număr 9 din acelaşi fotbal care a tînjit mereu după talentul în stare pură, dar s-a lăsat sedus mai ales de cei care au rătăcit drumul. Fiindcă povestea Mopsului este de la un moment dat încolo şi povestea lui Marius. Niculae nu a moştenit nici detenta, nici driblingul lui Dumitrache. Pentru fiul senseiului, terenul de fotbal e o prelungire a saltelei. Gazonul e un altfel de tatami. La fel ca ilustrul înaintaş, Marius nu a ajuns niciodată acolo unde şi-ar fi dorit. El şi suporterii. Acolo unde ar fi putut ajunge. Destin? Da, dacă acceptăm că neîmplinirea face parte dintr-un plan divin. Nu, dacă socotim că lumea nu e doar un cazino unde se învîrte o ruletă cu numele noastre pe ea.

Florea Dumitrache şi Marius Niculae au apărut în fotbal la o distanţă de vreo 40 de ani şi multe milioane de euro. De fapt, pe vremea Mopsului nu se bătea moneda europeană, iar la dolari aveau acces securiştii şi activiştii. Pe atunci, pe cînd microbiştii nu se împărţeau în ultraşi viteji şi fătălăi superficiali care nu îi înţeleg pe ultraşii profunzi, blondul Dumitrache vrăjea tribunele cu fente şi plutiri de fachir. Epoca romantică îşi consuma ultimii ani, cînd un stop reuşit urmat de o braziliană valorau mai mult decît un titlu. Tot pe atunci, era la modă să îţi îneci harul. Pahar după pahar. Iar dacă nu procedai aşa, nu puteai fi zeificat de tribune, măcar postmortem. Erai un soi de tocilar al echipei.

Talentul inegalabil al lui Dumitrache este enunţat formidabil de sintagma „Cel mai fermecător număr 9 din istoria fotbalului românesc”. DVD-ul Gazetei conţine imagini rare cu un fotbalist unic. În înzestrare şi în risipire. Despre el nu se putea spune nici că a fost cel mai mare – oare cine a fost? -, nici că a fost cel mai productiv. Mopsul este campionul absolut al nevoii noastre de adjective şi de artizanat, al exagerărilor care vin din nostalgie, al proiecţiei noastre despre ce ar fi putut să fie dacă, dacă, dacă.

L-am prins jucînd, l-am admirat, dar am avut mereu o strîngere de inimă. Nu pricepeam prea bine de ce. Am revăzut driblingul acela legendar din meciul României contra Angliei şi am înţeles. Totul e perfect din punct de vedere tehnic, dar Dumitrache nu reuşea să înainteze nici un metru spre careul advers. Mai mult, la final, obosit, se aruncă peste picioarele încremenite ale insularilor. Imagine-simbol. Estetica supremă a renunţării! Forma care bate fondul. Şi pentru că eu l-am iubit pe tocilarul acela de Cruyff, despre care Lajos Sătmăreanu spunea că ar fi fost depăşit de Dumitrache dacă ar fi fost lăsat să joace în străinătate, rămîn suspendat între dorul de Dumitrache şi veneraţia pentru Cruyff. În intriga asta cu personaje aristocrate se strecoară năduşit şi Marius Niculae. Care, spre deosebire de Mops’, nu renunţă. Trage de el, îşi sfidează slăbiciunile şi ne spune ceva simplu. Nu vreau să mă ratez, nu am nevoie să scoateţi DVD-uri omagiale cu mine!