Tiebreak la un record

Atletismul povesteşte despre limitele organismului, tenisul despre frumuseţea fără limite

Usain Bolt şi Juan Martin del Potro aleargă. Bolt aleargă pur şi simplu, cu normă fixă. Geometrie liniară. De regulă, 100 de metri, cîteodată şi 200. Usain trece linia de […]

Atletismul povesteşte despre limitele organismului, tenisul despre frumuseţea fără limite

Usain Bolt şi Juan Martin del Potro aleargă. Bolt aleargă pur şi simplu, cu normă fixă. Geometrie liniară. De regulă, 100 de metri, cîteodată şi 200. Usain trece linia de sosire, ţopăie şi se uită în spate la săracii care vin gîfîind în spate, priveşte tabela electronică, vede dacă a mai stabilit un record – al competiţiei, mondial, galactic, nu contează – apoi se bate cu pumnul în piept, me, Tarzan, Jane, me Tarzan, Jane şi aleargă din nou cu o liotă de fotoreporteri care tropăie după el.

Del Potro aleargă după o minge de tenis. Cu o rachetă în mînă şi o bandană pe cap care îi ţine părul. Şi transpiraţia care se scurge pîrîiaşe, pîrîiaşe pe faţă. Del Potro nu ştie niciodată cît trebuie să alerge. O oră, două, trei, patru, cît vrea Dumnezeu. Cît nu-şi doresc televiziunile. Cît rezistă adversarul de dincolo de fileu. Mai ales cît poate el. În finala turneului de la Montreal nu a putut foarte mult. Andy Murray l-a tocat mărunt, l-a fezandat şi l-a perpelit pînă la finalul setului al doilea, încheiat la tiebreak ca şi primul. 7-6 pentru argentinian, 7-6 pentru scoţian, moment în care Andy a ridicat pumnul în semn de victorie. Ştia că energia lui Juan Martin se scursese în asfaltul fierbinte. Mîinile şi picioarele nu îl mai ascultau, fiindcă de undeva de sus, de la punctul de comandă, fusese decuplat. A urmat o execuţie în picioare, cu un Del Potro stoic şi uman pînă la ultima fibră a racordajului rachetei.

Sprinterii au cîştigat o secundă într-un secol. Don Lippincott fugea 10,6 pe sută la Stockholm, în 1912, Usain Bolt a oprit cronometrul electronic la 9,58. S-a întîmplat la Berlin, duminică seara pe la 10 şi jumătate. Recordul mondial al jamaicanului poate aduna toată beţia de adjective posibile, dar şi toate întrebările din lume. Cît e antrenament şi cît e tehnică în performanţa lui? Cît e dotare naturală, concentrare, capacitate de reacţie şi cît au contribuit la timpul acesta obraznic de mic costumul, pantofii de concurs? De ce la startul finalelor de sprint ale marilor mitinguri atletice nu se (mai) califică decît afro-americani? Şi pentru că de la Ben Johnson încoace, trecînd prin poveştile lui Tim Montgomery şi Marion Jones, mirosim numai steroizi şi hemoglobină reciclată, marea întrebare este alta. Cîtă chimie şi cîtă medicină se află în spatele unui record de vis ca al jamaicanului? Răspunsul e neplăcut. Basmul cu jamaicani şi kenieni săraci care fug de sărăcie e adevărat doar pînă la contactul cu produsele de sinteză ale laboratorului.

Nu sînt atît de naiv încît să cred că Federer, Nadal, Djokovici, Murray nu îşi susţin capacitatea de efort decît cu vitamine şi săruri minerale. Există însă o diferenţă fundamentală între alergătura lui Bolt şi a lui Del Potro. Ca orice joc sportiv în care apare obiectul buclucaş numit minge, tenisul înseamnă şi altceva decît efort brut, coordonarea respiraţiei ori scînteie la start. Da, sînt atît de naiv încît să cred că inteligenţa, imaginaţia, gustul pentru frumos, fineţea loviturilor nu cad sub incidenţa nici unei cantităţi de substanţă dopantă. De aceea, voi privi cu nesfîrşită plăcere un meci de tenis şi cu infinită precauţie o cursă de record mondial la atletism. Pînă la sfîrşitul tuturor tiebreakurilor din lume!