Graba lui Bourceanu

N-a mai avut răbdare. Stătea primul în capătul tunelului atunci cînd echipele se întorceau pe gazon şi privirea lui măsura terenul cu lăcomie. Hai, hai că pierdem timpul! La 24 de ani ştie că timpul începe să devină adversar. Unul […]

N-a mai avut răbdare. Stătea primul în capătul tunelului atunci cînd echipele se întorceau pe gazon şi privirea lui măsura terenul cu lăcomie. Hai, hai că pierdem timpul! La 24 de ani ştie că timpul începe să devină adversar. Unul implacabil, parşiv, neobosit. Ştie şi simte asta. Mai ştie că el nu are driblingul şi viteza lui Gigel Bucur, fuleul lui Parks, obrăznicia lui Alexa. De aceea aleargă ca un apucat. Îl întărîtă şi tribunele. Ti-mi-şoa-ra, Ti-mi-şoa-ra!

Alex Bourceanu nu pretinde că este altceva decît un fotbalist harnic. Uneori prea modest sau căutat modest, Bourceanu avea nevoie de o echipă ca Timişoara, iar Timişoara cea frumos victimizată de Iancu avea nevoie de voinţa graseiată a lui Bourceanu. Băiatul venit de la Galaţi pentru a le arăta bănăţenilor că nu toţi miticii regăţeni au aluat de şmecherie. Dar Alexandru Bourceanu nu este un bezmetic care fuge de rupe pămîntul. El este băiatul care pune capul la bocancul atacantului, deci e tipul care face treaba să meargă. Ştie să paseze, judecă faza, anticipează. Judecă, reţineţi!

Da, parcă îl aud pe amicul Panduru. M-ai înnebunit cu Bourceanu ăsta! Iar l-ai făcut mare. Nu, Pandi, dar e nevoie de personaje adevărate, de oameni simpli, care nu ies în arenă doar ca să facă play-back pe milioane de euro. Ca Madonna, dama aceea pentru care se sparg norii. Pînă să provoace ploaia sau vreo eclipsă, Bourceanu mai are. Timp în care continuă să alerge. Deocamdată spre Champions League.