Umilinţă, nu umilire

Cînd a vorbit despre lecţia umilinţei, Mircea Lucescu nu ştia că va ajunge să antreneze o echipă trufaşă. Şahtior nu a fost aşa pînă să cîştige Cupa UEFA şi nu ar fi fost nici acum dacă inima lui nea Mircea […]

Cînd a vorbit despre lecţia umilinţei, Mircea Lucescu nu ştia că va ajunge să antreneze o echipă trufaşă. Şahtior nu a fost aşa pînă să cîştige Cupa UEFA şi nu ar fi fost nici acum dacă inima lui nea Mircea n-ar fi încercat să-i reamintească proprietarului că pe lume există şi alte lucruri importante în afara fotbalului. Şi dacă pe bancă în locul creatorului echipei nu ar fi stat nea Spiridon, destul de nelămurit de felul în care evoluau evenimentele şi mai adecvat parcă unui post de şef de abataj din bazinul minier Doneţk.

De absenţa de pe bancă a lui Lucescu a profitat Neluţu Sabău, dar într-un fel care nu ar trebui să-l deranjeze foarte tare pe mentor. Organizarea timişorenilor, felul compact în care s-au apărat, disciplina de sorginte militară a lui Alexa, Bourceanu şi compania au amintit de formaţiile antrenate odinioară de Mircea Lucescu. Inclusiv sau mai ales naţionala care mergea la Euro în 1984. Şahtior, o echipă iute, tehnică şi combinativă – aşa arată filosofia despre fotbal a lui Lucescu senior în anul de graţie 2009 – s-a poticnit în faţa lui Poli, versiunea reactualizată despre acelaşi pîrdalnic de fotbal a aceluiaşi Mircea Lucescu din epoca temporizării.

Pentru a se califica, Poli trebuie să treacă la nivelul următor de exprimare, adică să aibă tupeul ofensiv al lui Şahtior. Nu e greu de ghicit ce ar trebui să facă ucrainenii: să lase mutrele de ofensaţi cărora nu li eliberează culoarele şi să joace eficient. Sabău şi Timişoara au arătat 90 de minute că stăpînesc lecţia umilinţei, aceea în care porneşti la drum atent pe unde calci, lăsîndu-ţi adversarul să-şi consume fumurile. Acum vine partea cea mai grea. Aceea în care nea Spiridon iese din scenă, iar Neluţu se întîlneşte faţă în faţă cu Profesorul. Cică pe la casele de pariuri e înghesuială, nu glumă.