Stelică, nu Arnold

Pentru el nu se vor destupa sticle scumpe de şampanie. Nu se va organiza un meci de adio, cu prilejul căruia eroul să verse lacrimi alături de popor, iar alţii să se lanseze în advertising. Nu i se vor dedica […]

Pentru el nu se vor destupa sticle scumpe de şampanie. Nu se va organiza un meci de adio, cu prilejul căruia eroul să verse lacrimi alături de popor, iar alţii să se lanseze în advertising. Nu i se vor dedica melodii, poezii, nu va fi parte a sfintei treimi a reclamei la ceva nu atît de sacru cum este o bancă. Stelică se retrage în linişte, după 23 de ani de carieră. 23 de ani din care îşi aduce aminte cu precizie întîmplările rele. Mondialul american din ’94, cînd a fost scos din poartă după meciul cu Elveţia. Pe urmă, meciul de baraj cu Slovenia şi acel 2-2 absurd şi inutil cu Danemarca.

Pe cele bune le ţine ascunse. Uită să spună că a apărat un penalty la Porto şi că din chestia aceea s-a întrupat calificarea la Euro 2000. A mai făcut el tot felul de năstruşnicii pe terenuri pînă la aproape 42 de ani. Bune şi rele, incomparabil mai multe bune decît rele. Şi nici nu uită. Nimic. Ştie că oamenii îl vor ţine minte aşa cum era. Nebun, ca orice portar bun. Înnegurat, haios, ciudos, tăcut, ironic, generos, simpatic. Om adică, nedat pe faţă cu fondul de ten al perfectului în toate cele.

A început să apere la Dinamo şi a încheiat la Braşov. Se duce cu Răzvan spre echipa naţională, deşi simte că putea să mai apere. Nu-i genul care îngroaşă obrazul. Vrea să fie antrenor, dar dacă într-o zi va observa că îi lipseşte motivaţia, spune că nu va pregeta să renunţe. Bogdan Stelea e o parte a generaţiei de aur. Acea parte tăcută şi discretă. E unul dintre cei care au cărat pianul pentru Hagi şi compania. Îl mai cară şi acum într-un spot publicitar. O face foarte natural, pentru că în jurul lui nu miroase a snobism de doi lei. Şi pentru că e un om liber. Să ne bucurăm că avem astfel de oameni printre noi.