Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
România nu este o echipă!

Radicevici, Grbici, Mehmedovici. Pe bancă, Kim Rasmussen. Cunoștințe mai vechi, adversare mai noi. În zi bună, Muntenegru poate bate pe oricine. Dovadă victoria cu Norvegia la distanță de 5 goluri. România are nevoie tot de o victorie la măcar 5 […]

...

Taci!

Asistăm de niște ani la o degradare alarmantă a relației jucător-antrenor în tenis. Poate ar fi și mai potrivit să spunem jucătoare-antrenor, fiindcă majoritatea copleșitoare a situațiilor provin din tenisul feminin. Antologica secvență în care Sorana Cîrstea îi cere arbitrei […]

...

Cine este cel mai mare adversar al naționalei României?

Calculele hârtiei indicau naționala masculină de handbal a României favorită în dubla întâlnire cu omoloaga din Kosovo. Incredibil, mai există așa ceva! Naționala Kosovo este una dintre puținele reprezentative în fața căreia România mai poate fi considerată favorită. Ca să […]

...

Dinamo pe modelul Barcelona

Totuși, modelul propus de asociația DDB este inspirat din organizarea unor cluburi ca Barcelona.

Lucrul esențial în acest tip de conducere este absența unui patron, a unui privat care face doar ce îl taie capul. În cazul unor entități ca […]

...

Acești doctori care îl enervează pe Marica

Hai că nici LeBron James nu ar fi zis-o mai bine decât Ciprian Marica! „Ne-am săturat de ăștia scoși în față să bage groaza în populație” este o frază-manifest a zilelor pe care le trăim și numai un om cu […]

...

Dependenţi de spiritul Pink Floyd

I-am aşteptat aşa cum i-au aşteptat bunicii noştri pe americani. Ne-am construit o parte a vieţii pe scheletul acestei aşteptări. I-am ascultat cu disperare, pînă la exasperare, pînă în acel punct în care ne-am confundat cu muzica lor, pînă în […]

marți, 9 iunie 2009, 12:52

I-am aşteptat aşa cum i-au aşteptat bunicii noştri pe americani. Ne-am construit o parte a vieţii pe scheletul acestei aşteptări. I-am ascultat cu disperare, pînă la exasperare, pînă în acel punct în care ne-am confundat cu muzica lor, pînă în acel loc în care ni se părea că fluidul pe note urcă de undeva din noi. Iar atunci cînd credeam că ştim tot, că urmează să ne plictisim, să ne blazăm, descopeream ceva, altceva. Sensuri ascunse, sentimente pierdute.

Au venit cam tîrziu. Şi unii, şi ceilalţi. Şi nu prea erau ei. Nici americanii eliberatori, nici cei de la Floyd.

Bucureşti, început de iunie. Amfiteatru, aer liber, în vecinătate o nuntă. Public nu foarte numeros, undeva la pînă în 3000 de suflete. Feţe senine, cealaltă faţă a României. Mai tineri şi mai puţin tineri. Tineri, cine ascultă muzică rock e tînăr, am decretat! Majoritatea covîrşitoare, dependenţi. Dependenţi istorici şi de dată recentă. Dependenţi de un anume tip de muzică, o boală inofensivă, dar incurabilă. Prezenţi acolo să vadă şi să audă „The Spirit of Pink Floyd”, o trupă care cîntă în exclusivitate muzica Pink Floyd. Alcătuită din foşti membri ai „Off the Wall”, un alt tribute-band al unicatelor Gilmour, Waters, Wright şi Mason. Şi Syd Barret. Neapărat. Pe front-page-ul siteului The Spirit of Pink Floyd scrie aşa: „unite to create the best of british Pink Floyd”. Cei mai buni imitatori britanici de Pink Floyd. Să nu fim răi! Cei mai buni reproducători de Pink Floyd. Cei mai buni interpreţi de Pink Floyd. Asta anunţau şi asta pretindeau că sînt.

Concertul nu a fost rău. Ca o cafea bună, aromată, dar fără cofeină. Ca de obicei în Românica, sonorizarea mediocră. Oamenii de pe scenă s-au străduit, au ţopăit, au cîntat preţ de vreo două ore. Oamenii din faţa scenei au cîntat şi ei, au aplaudat şi au participat cu emoţie la întîlnirea cu o proiecţie a visului lor de o viaţă. S-a trecut prin tot repertoriul Floyd şi prin toate epocile. De la „Echoes” la „Time”, de la „Wish you were here” la „Another brick in the wall”. „Coming back to life” şi „Pigs”. „Shine on you crazy diamond”, „Money”. Unele mai bine, altele mai rău. Surprizele plăcute au fost Stella Fairhead, chitară armonie, chitară rece şi voce, şi bateristul Dave Cotrell. Rick Benbow la clape, basistul Neil Fairclogh şi chitaristul solo Nick Radcliffe au evoluat decent spre bine, ceea ce, ţinînd cont de dificultatea unor pasaje instrumentale (despre care unii îşi închipuie în mod fundamental greşit că ar fi accesibile oricărui terchea-berchea), nu e puţin lucru. Solistul vocal Andy Gibson a făcut notă stridentă cîteodată, iar asta nu pentru că nu avea voce, avea, slavă Cerului!, dar pentru că dădea impresia că nu prea înţelege cu adevărat ce cîntă. Cam zbînţuit şi cam discar pe alocuri, încălţat cu pantofi suficient de ciocaţi, tipul şi-a făcut treaba în cele din urmă, asigurînd totodată şi antrenul spectacolului împreună cu Ben Appleby, sax, percuţie şi voce.

O cunoştinţă mi-a atras atenţia înainte de concert, atunci cînd îmi exprimam rezervele: „Nu e Floyd, e totuşi un surogat”. Bine, bine, mi-a zis stimata doamnă, dar nici Mozart nu îşi mai cîntă lucrările de secole, se ocupă alţii şi le iese foarte bine. Corect, dar sînt interpreţi şi dirijori cu cea mai înaltă calificare. Artişti. Iar observaţia funcţionează şi pe cazul nostru. Pink Floyd în variantă Dream Theater sau Anathema sună formidabil. Nici nu e foarte greu de priceput. Grupuri celebre, cu o identitate aparte şi cu o operă proprie, se apleacă din cînd în cînd asupra clasicilor. Cu respect şi cu valoarea demonstrată deja. Dacă ascultaţi „Dark side of the moon” în viziune DT, veţi înţelege. La fel, intraţi pe youtube, asta dacă nu aveţi CD-urile, şi vedeţi cum sună „Comfortably numb” cîntată de Vincent şi Danny Cavanagh de la Anathema. Mai mult, ascultaţi-le albumele de după ’95-’96, veţi identifica acolo piese care vin din filonul Pink Floyd. Nu plagiate, ci veritabile omagii aduse lui David, Roger, Rick, Nick şi Syd.

The Spirit of Pink Floyd este în noi. În noi, ăştia mulţi-puţini care am căpătat forma de dependenţă indusă de muzica lor. Ne tratăm tot cu muzică, sîntem paşnici, ştim că nu ne vom vindeca niciodată, iar asta ne determină să ne simţim suspect de bine. Aşteptăm noi membri în club, pentru că frumuseţea muzicii este pentru toată lumea care are urechi să audă şi suflet să simtă.

Comentarii (64)Adaugă comentariu

WROOOONG (23 comentarii)  •  10 iunie 2009, 13:55

a asculta Bach, si a asculta Pink Floyd, nu inseamna a trai in trecut.
Adevaratele valori sunt si vor ramane vesnice.
Doar oamenii sunt trecatori, ca viata si ca preferinte.
Dar..odata descoperita o creatie geniala, nu o vei arunca de plictiseala, ca ai gasit altceva mai nou,
ci ramane bagajul tau de valori, la care te intorci intotdeauna cu aceeasi savoare.
Dar..daca ai patruns-o intr-adevar.

crinul negru (10 comentarii)  •  10 iunie 2009, 14:59

-THE ROLLING STONES
-JETHRO TULL
-LED ZEPPELIN
-DEEP PURPLE
-GRAND FUNK RAILROAD
-THE ANIMALS
-CREEM
-CE AR FI DACA NE-AI SCRIE SI DESPRE SPIRITUL LOR CA VAD CA AI CALITATI.

marius cristian (14 comentarii)  •  10 iunie 2009, 15:10

Stimate domnule Geambasu,
Eram convins ca va urma un editorial pe aceasta tema. V-am vazut la concert si am putut surprinde, in cateva ocazii, si entuziasmul dar si retinerea legate de interpretarea unor piese. Critica mi se pare echilibrata si intemeiata, concordanta cu trairile exprimate in timpul concertului si o impartesesc la randul meu. Regret faptul ca s-au rezumat doar la putin din prima parte si ceva din a doua parte din Echoes. Consider ca este cea mai reprezentativa piesa pentru stilul Pink Floyd, cel putin in formula consacrata de patru. Sunetul a fost execrabil pe alocuri. Si nu ma refer la maniera de interpretare. Numai cine nu a ascultat suficient de mult Pink Floyd, poate contesta acest lucru.
Dincolo de toate controversele, ma tem ca mai mult de atat nu se poate. Visez la o reuniune omagiala pentru regretatul Rick Wright dar nu cred ca se va produce.
Felicitari pentru articol si sa speram ca vom avea vreodata ocazia sa asistam la un concert care sa nu implice doar „Spiritul” Pink Floyd.
PS Stie cineva de unde pot fi cumparate, in Romania, dvd-uri cu concertele lui Waters? Altele decat Live in Berlin. Desi imi plac foarte mult concertele lui Gilmour, am vazut ca si Waters are show-uri si interpretari reusite.
Multumesc.

csaba (1 comentarii)  •  10 iunie 2009, 15:37

sunt de acord cu *35: pink floyd au fost extraordinari, nu se pot compara cu nimeni si nici nu se poate imita stilul lor. care nu e rock, e pink floyd. sound unic. singurii cu care se pot compara, sunt Radiohead! ii asteptam de 10 ani!!!

flor (40 comentarii)  •  10 iunie 2009, 17:37

Ca sa nu mai vorbim de spre Manfred Manns Earth Band cu albume extraordinare(amintesc aici ” Nightingale & Bombers 1975, Watch 1977, Angel Station 1979, Chance 1980, Criminal Tango 1986) sau Genesis cu nemuritorul album ” Selling England By The Pound” 1973, album scos inainte de ascendenta la conducerea formatiei a lui Phil Collins, ca dupa aceea s- a dus totul de rapa, cea mai mare trupa de progresiv devenind o banala formatie pop.

filosmihai (12 comentarii)  •  11 iunie 2009, 22:07

pt marius cristian :
la diverta mai gasesti In the Flesh a lui R Waters, dar eu recomand pe amazon.Mai ales Live on gdansk a lui Gilmour unde gasesti un echoes acustic simplu dar fabulos.Am fost la R waters anul trecut la Landgraaf- eun politician si poet mare dar insuficient singur.

marius cristian (14 comentarii)  •  11 iunie 2009, 23:08

Multumesc, filosmihai! O sa caut la Diverta

batranul (1 comentarii)  •  12 iunie 2009, 17:51

”# 40 luxcor” ! : sunt perfect de acord ! am riscat si …cred ca am castigat !
” oricum la multe melodii ne-am ascultat mai degraba pe NOI …” de fapt ASTA am SI facut ! Trebuie sa remarc ca am venit prgatit si am gasit o ”trambulina ” bunuta de care ne am folosit cu totii ! EU am ajuns ACOLO ! si le MULTUMESC ! IN rest….. TACERE…SI ACASA FLOYD !

marius cristian (14 comentarii)  •  12 iunie 2009, 20:03

Pt filosmihai.
Am dvd-ul cu Gilmour Live la Albert Hall din 2006.
E reusita interpretarea Echoes. Pe site-ul lui Gilmour mai dau imagini din concertul Live in Gdansk si am prins cateva acorduri din Echoes. As fi cumparat dvd-ul dar m-a descurajat pretul de inceput.
Stiu ca mai era un magazin si la parter la Muzica. Cel putin de acolo am cumparat eu Remember that Night. O sa incerc si acolo poate au si Waters.
A propos, la Diverta ce au dintre concertele lui Waters?
Eu am vazut pe youtube imagini dintr-un concert in care au interpretat Dogs. Mi s-a parut reusita interpretarea dar nu stiu din ce concert era.

filosmihai (12 comentarii)  •  12 iunie 2009, 21:02

pt marius cristian

la diverta ar trebui sa gasesti In the Flesh-Live. e din 2000 sau 2001 concertul si e fantastic.canta acel joe carin care canta cu gilmour (clape, slide guitar,). Pe live on gdansk,pachetul complet ( 2 dvd si 3 cd +poze si amintiri de la concert) merita sa dai banii.Sunt faze din turnee unde sunt bucati fabuloase, mai ales cele din „garajul „lui Gilmour, unde el si r Wright improvizeaza.acolo e si echoes acustic.
faze de pe youtube sunt probabil din concertele sustinute de el,dar de pe un dvd oficial nu cred.pe amazon gasesti In the Flesh destul de ieftin, cred.
adresa mea de email este filosmihai pe yahoo,mai tinem legatura.

filosmihai (12 comentarii)  •  12 iunie 2009, 21:03

pt marius cristian
nu la diverta, ci la libraria carturesti din romana, scuze.acolo l-am vazut ultima oara

Comentează