Imperfectul perfect

Federer şi Nadal au ceva de împărţit. Şi aici nu mai e vorba de bani

Aţi căzut vreodată pe zgură? Nu e rană mai urîtă. Zgura răneşte. Te pune la treabă. Atenuează forţa serviciului şi amplifică perfecţiunea unei mingi scurte. […]

Federer şi Nadal au ceva de împărţit. Şi aici nu mai e vorba de bani

Aţi căzut vreodată pe zgură? Nu e rană mai urîtă. Zgura răneşte. Te pune la treabă. Atenuează forţa serviciului şi amplifică perfecţiunea unei mingi scurte. Zgura chinuie, te obligă să gîndeşti. Zgura deconspiră tenismenul. Şi impostorii. Francezii îi spun terre battu şi păstrează patentul Roland Garros. Campionatul mondial neoficial pe zgură. Enervanţi domnii aceştia care consumă brînză cu mucegai şi ficat de gîscă, dar care continuă să se murdărească de acel praf roşu pe ciorapii de un alb imaculat! Tipii aceştia graseiaţi, care consumă tot soiul de delicatese şi care au cîte un fel de vin pentru toate mîncărurile lor ciudate. Ei, francezii, nu s-au gîndit ca americanii să toarne betoane pentru a juca tenis.

Au rămas 6 zile. Parisul îi aşteaptă pe Nadal şi pe Federer. Şi pe Djokovici. Să nu minţim poporul cu televizorul şi cu calculatorul! Spre ei se vor concentra privirile simandicoasei asistenţe. Tenisul masculin trăieşte prin forţa tridentului helveto-sîrbo-spaniol. Băieţii Europei unite au preluat puterea de la băieţii Americii unite pentru că, printre altele, Lumea Veche este cîteodată mai vie decît Lumea Nouă. La noi se mănîncă totuşi mai puţini hamburgeri!

Federer l-a bătut pe Nadal în finala turneului de la Madrid. Ştirea asta nu ar fi însemnat mare lucru acum doi-trei ani. Acum, da. Elveţianul nu mai cîştigase un turneu din toamna trecută, şi acela la el acasă, la Basel, acolo unde alături de cecul cuvenit învingătorului primeşti şi o văcuţă bălţată. Între timp, Roger pierduse inclusiv finala de la Wimbledon, locul unde părea rege pe viaţă. Ca Elisabeta a II-a. Pentru că Federer a reuşit acum o victorie la Nadal, pe zgură, la Nadal acasă, sub privirile nemuritorului Manolo Santana şi ale noastre, muritorii după tenis, este posibil ca povestea acestui Roland Garros să fie alta decît aceea care se rosteşte de 4 ani încoace. Rafa cade pe teren, se scoală plin de praf roşu şi pleacă acasă cu banii şi cu trofeul.

Federer şi Nadal nu mai au de împărţit bani. Ei au depăşit pragul interesului material pentru a plonja în ceva mult mai spectaculos. După finala pierdută la Australian Open în faţa obsesiei cu plete echipate ca de picnic, Roger părea condamnat la o cădere lină şi ireversibilă. Încercase totul, ceva în interior nu mai funcţiona. Tot ce a urmat respecta datele unui scenariu în care fostul lider mondial se transforma dintr-un demiurg nemilos într-un om vulnerabil. Nu îşi acceptase rolul şi poza în nedreptăţit. Reîntoarcerea lui, dincolo de oboseala lui Rafa, înseamnă victoria asupra propriei trufii. Asumarea imperfecţiunii ca armă. Nu există titluri de Grand Slam care să măsoare asta.