Compatriotul lui Cristiano Ronaldo

Antonio Lobo Antunes a jucat fotbal, s-a lăsat, n-a driblat viaţa şi a devenit un scriitor uriaş Capodopere de „Balon de aur” Antonio Lobo Antunes e compatriotul lui Cristiano Ronaldo. Portughezul Antonio Lobo Antunes scrie cărţi, de regulă capodopere, şi […]

Antonio Lobo Antunes a jucat fotbal, s-a lăsat, n-a driblat viaţa şi a devenit un scriitor uriaş
Capodopere de „Balon de aur”
Antonio Lobo Antunes e compatriotul lui Cristiano Ronaldo. Portughezul Antonio Lobo Antunes scrie cărţi, de regulă capodopere, şi reprezintă în literatură măcar tot atît cît înseamnă Cristiano Ronaldo în fotbal. Dacă ar fi să continuăm paralelismul acesta scandalos, Luis Figo este echivalentul lui Jose Saramago, alt romancier uriaş dat de Portugalia. Cu precizarea esenţială că Luis blasfemiază incomparabil mai puţin decît Jose.

Lobo Antunes a venit pentru cîteva zile în România, unde se lansează „Ordinea naturală a lucrurilor”, roman publicat de Editura Humanitas. Nu vă voi povesti nimic precis despre tărîmul fabulos al cărţilor lui Lobo Antunes, pentru că acestea trebuie citite şi descoperite. Şi nu pot fi povestite. Aşa cum a încercat unul dintre amfitrionii care au vorbit despre „Ordinea naturală a lucrurilor” la Libăria Cărtureşti, unde s-a desfăşurat întîlnirea cu cititorii a romancierului lusitan. Altfel, parcă prea multă plecăciune şi reverenţă din partea publicului prezent în ceainărie. Invitatul a dat semne indubitabile că este totuşi om, nu zeu. Zeii nu cer permisiunea să fumeze.

Juniorul de la Benfica
Amănunt probabil derizoriu pentru nemicrobişti, literaţi de profesie şi snobi de ocazie. În tinereţe, Antunes a practicat hocheiul şi fotbalul. Nu neapărat din pasiune, a recunoscut, era o activitate din care putea ieşi un profit material. S-a legitimat la Benfica unde a rămas pînă la 16 ani, cînd a fost selecţionat în naţionala de juniori Portugaliei. În acel moment, părinţii i-au cerut imperios să renunţe la fotbal şi să se dedice şcolii. Apoi l-au obligat să urmeze o carieră în Medicină. Facultatea a absolvit-o, s-a calificat ca medic psihiatru, n-a profesat, apoi patria l-a trimis în războiul din Angola, acea patrie de pe timpul lui Salazar, s-a întors şi a continuat să scrie, singura pasiunea netratabilă a vieţii sale. Scrie de la vîrsta de 7-8 ani, nu a fost înţeles niciodată de familie (mama lui a părut să priceapă tîrziu că scrisul e o activitate onorabilă, cînd fiul ei a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză) şi va scrie pînă în acea zi care îl înspăimîntă, ziua în care se va simţi secătuit, golit de inspiraţie şi de sensul vieţii. Iar viaţa lui înseamnă viaţa personajelor sale, universul misterios al acestora.

Literatură pe reţetar
După ce a pus-o într-o carte,  Antonio Lobo Antunes a vorbit despre ordinea naturală a lucrurilor. Fără emfaza aferentă unui romanicer de anvergură planetară. Firesc, profund, franc, cu umor. Scriitorii sînt nişte amanţi mizerabili, zice Antunes, se iubesc atît de tare încît nu pot oferi prea multă iubire femeii de lîngă ei. Lectura e o plăcere, scrisul un chin. Şi asta o declară un tip care are în palmares peste 20 de romane. Cu timpul a descoperit că lucrează mai bine în stare de oboseală accentuată. Explică. Extrasenzorialul e mai activ în acele clipe, imaginarul se pune altfel în funcţiune. Îşi corectează pînă la disperare manuscrisele aşternute pe fişe medicale ale unei clinici care i-a păstrat un cabinet şi unde merge din cînd în cînd să scrie. Pare el însuşi un personaj al romanelor sale.

Premiul Nobel înseamnă şi bani
Scrie. Nu reţete, pe reţete, cărţi. Fundamentale, omeneşti, neînchipuite pînă la el. Citiţi „Manualul Inchizitorilor” sau „Bună seara lucrurilor de pe aici” şi veţi descoperi nu un scriitor imens, ci altă dimensiune. A literaturii, a omenescului. A magiei cuvîntului. Povestea lui Lobo Antunes este despre vocaţie. Da, scrie şi pentru bani, recunoaşte că doreşte să trăiască bine. Premiile nu sînt nici ele de refuzat. Nobelul? Interesant, se cîştigă foarte bine dacă iei Nobelul, spune. Dar nu îşi aminteşte cine l-a cîştigat acum doi sau trei ani. Uneori e brutal de sincer. „Dacă mă întrebaţi cine este cel mai bun scriitor din lume vă voi spune că eu!” A fost obligat să dea fotbalul pentru Medicină, a supravieţuit unui război şi s-a salvat prin scris. Minunat! Parcă mai frumos chiar decît un gol din lovitură liberă al lui Cristiano Ronaldo, compatriotul pe care părinţii nu s-au gîndit să-l facă doctor.