Vrei să fii milionar?

Orice asemănare între Penescu şi Eminem este pur întîmplătoare. Dar şpaga e şi film, şi realitate

Jamal Malik se află la o singură întrebare de cîştigarea potului cel mare. 20 de milioane de rupii. Tensiunea în studio are greutate materială, […]

Orice asemănare între Penescu şi Eminem este pur întîmplătoare. Dar şpaga e şi film, şi realitate

Jamal Malik se află la o singură întrebare de cîştigarea potului cel mare. 20 de milioane de rupii. Tensiunea în studio are greutate materială, moderatorul transpiră ca un cal de povară. Nu trebuia să se ajungă aici… Shit, ne ia vagabondul ăsta banii! Bullshit, şi cine, un slumdog, un cîine de pripas din suburbiile Moumbai-ului!? Fiindcă Jamal Malik asta este, produsul necontrafăcut al sărăciei absolute, al unei lumi în care pentru un autograf de la un papiţoi al Bolywoodului te bagi în rahat pînă dincolo de gît. La propriu. 
Poliţia se sesizează. Sau este sesizată, nu contează. Şi intră în acţiune. Poliţiştii cu frunţile lor netede alcătuiesc un chestionar ad-hoc, la care urmează să răspundă ei înşişi Nu înainte de a-l fi interogat pe Jamal. Iată variantele de lucru.

A. A trişat
B. Este norocos
C. Este un geniu
D. Aşa îi era scris

Din lipsă de probe şi sub presiunea stăzii, eroul nostru este eliberat din arest. Şeful anchetatorilor oscilează între literele B şi D. Curios pentru un fin mînuitor al bulanului, subofiţerul tinde spre varianta D. Băiatul se urcă în dubă, ajunge la concurs obosit după o noapte în care fusese descusut ca un terorist şi cîştigă milioanele. Jamal nu purta nici costum de firmă ca Aurelian Bogaciu, nici hanorac alb de rapper, ca Penescu. Nici nu sechestrase pe nimeni la un whisky, nici nu le spusese oamenilor legii că el, spre deosebire de arbitrii din România fusese deştept. Că lucrase atent, acoperit. Băiatul avusese noroc. Pur şi simplu.

Nu sîntem absurzi, poate doar un pic cinefili. Nu le cerem procurorilor DNA şi judecătorilor să se inspire din „Slumdog millionaire” în rezolvarea cazului arbitrilor corupţi de nea Cornel de la Piteşti. Golănaşii noştri au avut grijă să lase urme în conturi, stickuri de memorie. Derularea evenimentelor cu eroi principali arbitri din Liga I are însă datele unui film de Oscar. Umorul absurd, elementele surpriză, cantitatea de prostie şi lăcomie pe metrul pătrat fiind la concurenţă cu pelicula regizată de domnul Danny Boyle. N-am vizionat încă imaginile self-made Penescu, în care patronul piteştean îl filmează pe Gheorghe Constantin, căruia îi oferă şpaga, dar miros că marii maeştri ai neorealismului şi ai cineverite-ului au motive temeinice să pălească de invidie. Minimalişti, dar atenţi la detaliu, păzea Cristi Mungiu!

În încheiere, un chestionar destinat Lotului Piteşti, dar la care pot răspunde şi cei doi titani ai fugii de răspundere, Naşu şi Mitică. În general, orice om cu antecedente coperatiste din fotbalul românesc poate interveni.

A. Au fost proşti?
B. Ne credeau pe noi proşti?
C. Se simţeau prea siguri pe ei fiindcă ştiau că şefii se fac că plouă?
D. I-a dat cineva în primire, cineva care a rămas pe dinafară?
F. Mita e o necesitate sau un hobby?
G. Arbitrajul e o pasiune sau o corvoadă?
H. Demisia ce e, un act de laşitate sau o slăbiciune?