Meciul decisiv al Basarabiei

Vreţi un meci tare? Unul în care se luptă pe viaţă şi pe moarte? O partidă în care arbitrii nu pot fi recuzaţi, refuzaţi şi returnaţi?

Luaţi-vă ochii de la fotbal o vreme! Abandonaţi-l pe Piţi cu şansele lui matematice […]

Vreţi un meci tare? Unul în care se luptă pe viaţă şi pe moarte? O partidă în care arbitrii nu pot fi recuzaţi, refuzaţi şi returnaţi?

Luaţi-vă ochii de la fotbal o vreme! Abandonaţi-l pe Piţi cu şansele lui matematice de a fi penibil pînă la capăt, uitaţi-l pe Mircea Sandu, apostolul fotbalului mixt, lăsaţi-l pe Gigi să se descurce cu echipa lui de 11 avocaţi plus 3 rezerve! Şi aveţi răbdare, derbyul din Bănie se va juca. Ne-gre-şit. Dar uitaţi-vă neapărat la ce se petrece în Moldova! Moldova aceea de peste Prut, cu moldovenii ei de care nu prea ne pasă şi despre care vorbim cu un sentiment de superioritate, ca despre nişte rude sărace pe care e bine să le eviţi.

Nu ştiu dacă puştii care dau năvală pe Ygsp au vreo emoţie atunci cînd văd imaginile de la Chişinău. Poate n-ar strica să le explicăm noi, cei care în urmă cu 20 de ani eram tot atît de singuri ca oamenii aceia care îşi strigă dreptatea în Basarabia. Doar că noi am fost mai norocoşi, fiindcă România nu era invenţie kaghebistă, ca această oroare denumită Republica Moldova, cu graiul moldovenesc aferent, patente ruseşti în spatele cărora se găseşte o parte de Românie. În afară de babele analfabete din Dubăsari şi bunicii cu pedigree de colaboratori NKVD, au mai votat pentru comuniştii preşedintelui Voronin 183.000 de morţi. Conform tradiţiei, strada arde, iar televiziunea de la Chişinău transmite un program de divertisment. Dansatoare cu şerpi contra libertate. Aşa se falsifică alegerile, aşa se fură viitorul unor oameni care au avut ghinionul de a fi doar nişte români născuţi prea la est de Bucureşti. La care noi ne cam uităm de sus. Regăţenii sînt miticii ardelenilor. Basarabenii sînt miticii regăţenilor. Şi tot aşa. Probabil că găgăuzii sînt miticii basarabenilor.

Ca de obicei, primii au ieşit în stradă studenţii. La fel ca la Bucureşti în ’89, ca la Paris în ’68. Ei au totul de pierdut şi totul de cîştigat. Fiindcă la ei coeficientul disperării se măsoară în aspiraţii, nu în salarii compensatorii. Să nu vă închipuiţi că tinerii aceia au creierul mai mic decît noi, că nu îşi doresc să trăiască decent, să călătorească, să facă shopping, să stea ore în şir la taclale pe mess, să joace zi-lumină WOW în reţea. Dar înainte de toate astea ei au de rezolvat o problemă. Nu sînt liberi. Ca să faci toate lucrurile acelea enumerate mai sus, nu toate foarte inteligente, trebuie să fii liber. Poate o să vă povestesc odată cum e şi chestia asta numită libertate. Pînă atunci, reţineţi atît, dragi copii: oamenii aceia care îşi spun comunişti sînt nişte oameni răi. Foarte răi.

OK, man, situaţia e de kkt, şi noi cum îi putem ajuta? Simplu. Să fim alături de ei. Cu sufletul. Vor simţi că nu i-am abandonat. Pentru că urmează ore grele. O noapte lungă şi urîtă. Comuniştii se simt bine pe întuneric. Şi nu au nevoie de laptopuri ca să îţi stîlcească oasele. Ştim, pentru că înainte de Google motorul de căutare se numea Securitate.