Veşnica pomenire. Maneaua
S-a întîmplat la Constanţa, noaptea tîrziu. Acolo am văzut şi români fericiţi
Se făcuse tîrziu. Prin Constanţa şi prin Mamaia rulau maşini tari, cu pipiţe pe post de breloc, aşezate lasciv în scaunul din dreapta şoferului. Briza înfrîngerii se simţea […]
S-a întîmplat la Constanţa, noaptea tîrziu. Acolo am văzut şi români fericiţi
Se făcuse tîrziu. Prin Constanţa şi prin Mamaia rulau maşini tari, cu pipiţe pe post de breloc, aşezate lasciv în scaunul din dreapta şoferului. Briza înfrîngerii se simţea încă în jurul arenei, unde se încărca recuzita transmisiei. Sute de metri de cablu, generatoare, camere de luat vederi. O caravană gata să ia drumul Bucureştiului prin deşertul nopţii în care pierdeam o oră. Pierduserăm trei puncte şi o calificare, ce mai conta o oră?
Se făcuse tîrziu. „Băieţii” cu „nea” Piţi plecaseră de la stadion. Masa de după meci, odihnă pentru unii, relaxare activă pentru Mutu. De analiză, să fim serioşi, cine mai avea timp? Selecţionerul doar ce intrase în vestiar ca să-şi felicite haiducii. Cineva făcea notă discordantă în seara aceea liniştită de martie. Nesuferiţii de reporteri, tipii ăia insistenţi, cei care îi enervaseră pe Raţ şi pe Codrea, şi pe oricine le mai ieşea în cale, continuau să se agite. O mînă de oameni munceau împotriva evidenţei. Încercau să obţină reacţii. De la jucători, de la oficiali. Voiau să afle ce e cu mîna lui Contra, cu coastele lui Adi (erau bine, gata pentru confruntarea din club). Organizau planton la recepţia hotelului în care era cazată naţionala, se pregăteau pentru antrenamentul de a doua zi. Care trebuia să fie deschis, dar urma să se închidă ca poarta lui Stojkovici în faţa lui Marius Niculae şi Gigel Bucur. Piţi pregătea schemele destinate a-i umili pe austrieci.
Se făcuse tîrziu. N-o să vă vină să credeţi, dar o parte dintre ziariştii prezenţi la meciul cu Serbia au vrut şi ei să mănînce la un moment dat. Într-un mod absurd şi cu totul neprofesionist, li se făcuse foame. Şi pentru că nu prea se mai găseau restaurante deschise, au intrat într-un stabiliment cu un nume de verdeaţă, „La mărar”. Sau „La pătrunjel”. Înăuntru, mare chiloman. O petrecere, cineva îşi sărbătorea ziua. Boxele duduiau, domnişoarele îmbrăcate cu mult sclipici se unduiau provocator. Mă rog, oamenii nu aveau obligaţia patriotică să participe la tristeţea înfrîngerii naţionalei. Am comandat ceva de mîncare strigînd în urechea chelnerului, apoi am participat pasiv la chef.
După primii dumicaţi, am fost pe punctul să ne înecăm. S-a auzit ceva atunci care ne-a tăiat răsuflarea. „Veşnica pomenire” pe ritm de manea, dansată ritualic de gaşca strînsă la petrecere. Dedicaţie pentru sărbătorit. Nici o grimasă de nedumerire pe chipul invitaţilor. Doar nişte sclipiri ghiduşe în priviri. Blasfemie? Aiurea, nu vedeţi ce caterincoşi sîntem noi? Ce bine ne distrăm? Am înghiţit repede, am plătit şi am ieşit afară. Am tras aer în piept. Ne dureau timpanele, ne încerca o explicită senzaţie de rău. Alt meci pierdut? Ba nu, cîştigat! Naţionala nesimţiţilor se califică în trombă la toate turneele finale. Aici nu ne stă nimeni în faţă. Aria de selecţie e patria, selecţioneri ai meltenismului găseşti cu ghiotura.
Legătura cu fotbalul, cu naţionala lui Piţi? Nici una, Mutu citeşte Dostoievski, ascultă Bach şi se luptă cu cruzii barbari care bîntuie prin imnul naţional. Hai România!