Hagi şi Marcel Proust
Un exerciţiu de sinceritate inaccesibil ipocriţilor. Gică l-a trecut cu brio, nu l-a driblat
Cine s-ar fi gîndit? Hagi şi Chestionarul lui Proust. Cum dom’le? Regii nu răspund întrebărilor, le pun! Ei plutesc în stratosferă, nu tropăie în atmosfera poluată […]
Un exerciţiu de sinceritate inaccesibil ipocriţilor. Gică l-a trecut cu brio, nu l-a driblat
Cine s-ar fi gîndit? Hagi şi Chestionarul lui Proust. Cum dom’le? Regii nu răspund întrebărilor, le pun! Ei plutesc în stratosferă, nu tropăie în atmosfera poluată a muritorilor de rînd. Au sînge albastru. Regii zilelor noastre s-au mai schimbat, totuşi. Chiar şi cei de os domnesc, darămite cei produşi de fotbal. Să nu se înţeleagă de aici că fotbalul exclude sîngele albastru. Doar că presupune mai multă hemoglobină. Apropo de regii-regi. Mai zilele trecute l-am văzut pe moştenitorul tronului Italiei, principele Filiberto de Savoia, participînd entuziast şi transpirat de efort la un corespondent de „Dansez pentru tine” pe RAI Uno. Aşa că un Hagi punîndu-şi sufletul pe masă la Clubul GSP nu ar trebui să ne mire foarte tare.
Ipoteză falsă, Hagi continuă să ne ia prin surprindere. Ca atunci cînd juca. Inventa lucruri pe care toţi credeam că le ştim de cînd lumea, doar că nu le puseserăm niciodată în practică. Bunăoară, toţi adversarii îi ştiau fentele, nimeni nu reuşea să-i ia mingea de la picior. Asta se numeşte hipnoză în stare de veghe. Cu ochii deschişi. Larg deschişi. Pînă nu mai vezi nimic.
După ce Gică a răspuns setului de întrebări din Chestionarul domnului MarcelProustmarescriitorfrancez, am descoperit că ne place aceeaşi culoare. Albastru. Asta aşa, ca să nu imprimăm un aer căutat academic discuţiei, de fapt, nu are nici o importanţă ce culoare îmi place mie. Poate nu contează foarte tare nici ce culoare preferă Hagi. Dar mi se pare esenţial că lucrul detestat în viaţă de cel mai mare fotbalist român în viaţă este trădarea. Uite că e nevoie să mai treacă Gică Hagi printr-un studio de televiziune, ca să ne amintească principii salubre de viaţă. Şi atît de accesibile, încît le abandonăm senini. Ca pe nişte haine demodate. Apoi, devenim complici cu mizeria, cu laşitatea, cu viclenia. O dată virusaţi, ajungem să le şi aplaudăm. Creăm monştri. În final, ne oripilăm şi ne facem aer cu evantaiul.
Lui Hagi îi plac porumbeii, trandafirii şi fotbalul. Nu rîdeţi, cel mai greu exerciţiu este să fii sincer. Iar el trece cu brio acest test. Mereu. Nu pozează într-un personaj complicat, neînţeles şi nemeritat de semeni. Rămîne fidel unui stil de viaţă pe cale de dispariţie. Gică a început să încărunţească, parcă a devenit mai reflexiv. Speră nu doar în tăcere că Ianis îl moşteneşte. Are o pasiune aparte pentru copiii care urmează să înveţe fotbalul la şcoala sa. Şi atunci am avut o mică revelaţie. Poate că adevărata vocaţie a lui Gică este să (re)creeeze fotbalul, nu să-l antreneze. Să crească fotbalişti, să le sculpteze în muşchi şi în inimă pasiunea lui. Brusc, am înţeles că legătura subtilă a lui Hagi cu Marcel Proust nu e Chestionarul, ci cartea aceea pe care prea mulţi o invocă fără să o fi citit-o. „În căutarea timpului pierdut”. Primul volum al seriei adaptate ar fi „O dragoste a lui Hagi – fotbalul”. Apoi, „Sodoma şi Gomora”, experienţa la Steaua. Urmează, „Fugara”, „Captiva”, iar la sfîrşit „Le temps retrouve”. Timpul regăsit!
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele