Fotbalistul. Şi atît

Un articol despre oamenii care îşi rup picioarele pe teren. Numai despre ei

I-aţi mai văzut? I-aţi mai auzit? Poate că da, prin amicale, pe la ştiri. La rubrica aşa da. La rubrica aşa nu. Cu vreun tort pus în […]

Un articol despre oamenii care îşi rup picioarele pe teren. Numai despre ei

I-aţi mai văzut? I-aţi mai auzit? Poate că da, prin amicale, pe la ştiri. La rubrica aşa da. La rubrica aşa nu. Cu vreun tort pus în faţă de colegi. Exilaţi la echipa a doua. Transferaţi pe hîrtie prin toată Europa. Dar nu i-aţi mai văzut cu adevărat. Spuneţi drept, nu vi s-a făcut dor de ei? Hai, măcar aşa un pic! Uite, s-au întors acasă. A, pe unii nu-i recunoaşteţi fiindcă nu s-au mai bărbierit. Cine naiba să te admire în cantonament? Colegul de cameră? Preparatorul fizic? Dar vă spunem noi, sînt tot ei, negreşit. Parcă mai obosiţi. Li se citeşte şi plictiseala în privire. Dar şi-au încărcat bateriile. Aşa sună poezia oficială. Au alergat, au exersat. Scheme, aşezări, poziţii viitoare. Iar acum s-au întors. Care din Turcia, care din Spania. După posibilităţi, după gust.

Le-a fost dor de casă, de neveste, de iubite, de copii, de părinţi. Asta se simte. Dar de voi, voi cei care îi priviţi, voi cei care îi striviţi uneori cu dragostea şi cu intransigenţa voastră, de voi le-o fi fost dor? Ţie Ysouff, ţie Culio şi Dubarbier, ţie Claudiu, ţie Marius şi ţie Loby? Hai că nu v-am uitat, nici pe tine Sorine, nici pe tine Dorine! Nici pe tine Pantilimon, cum Dumnezeu să devii amnezic cînd priveşti un munte? Vă aşteptam, şi pe tine Vasile, şi pe tine Costine! Vedeţi ce sentimentali am devenit? Aşa se întîmplă cînd consumi telenovele. De departe, cea mai tare a fost aia cu Herea. Da! Iar acum, nitam, nisam ni s-a făcut dor de un gol al lui Curtean, de o alunecare a lui Bourceanu, de un sprint al tău, Florin Costea. Pe tine, Stelică, trebuie să te mai vedem, nu-i puţin lucru să vezi parînd goluri cu istoria.

I-aţi văzut genunchiul lui Zicu? Nu, n-am început bine. Ştergeţi din memorie echipa la care joacă Zicu. Toate povestioarele despre fete, mofturi, salariu. Concentraţi-vă doar pe imagine, apoi mărturisiţi, ca între prieteni buni care nu îşi vînd gogoşi, dacă v-aţi dori să fiţi Zicu. Nu Zicu de la Dinamo. Şi nu Zicu, ci un fotbalist în general. Să aveţi 25 de ani şi genunchiul ăla asamblat din piese interşanjabile. Se poate scrie un eseu despre acel genunchi. Despre toţi genunchii striviţi înainte de vreme. Dar nu vreau. Nu pot. Adică pot, dar nu vreau. Şi ştiţi de ce? Miroase a melodramă. Reţetă sigură de smuls lacrimi, audienţă. Şi alte prostii care dau bine la populaţie.
Vreau altceva, însă.

Să fiţi voi înşivă.

Să jucaţi. Să vă amintiţi de unde aţi plecat. Să nu vă treziţi vorbind la  telefon cu tot soiul de indivizi alunecoşi. Ei vă produc mai mult rău decît accidentările.

Să nu mai plecaţi urechea la ce zice finanţatorul. Patronul, binefăcătorul, sponsorul, prietenul din copilărie, cumnatul, vărul de-al doilea. Lăsaţi-i în pace cu latifundiile şi gazele, şi aerele lor naturale! Să fiţi buni camarazi şi adversari loiali! O să vedeţi, nu-i deloc greu!

Atunci, de-abia atunci, vom fi siguri că n-aţi uitat de noi. Şi dacă vă veţi uita spre tribună, ne veţi zări acolo. Mici, zgribuliţi, nu foarte elegant îmbrăcaţi, dar acolo. Fiindcă asta contează.