Birtalan, povestea vie

Am întîlnit un mare handbalist şi am înţeles de ce a fost mare. Atît

L-am întîlnit pe Ştefan Birtalan în holul Antenei şi al GSP TV. Tocmai ieşisem dintr-o emisiune despre fotbal, cum altfel? Se întîmpla duminică seară, la pauza […]

Am întîlnit un mare handbalist şi am înţeles de ce a fost mare. Atît

L-am întîlnit pe Ştefan Birtalan în holul Antenei şi al GSP TV. Tocmai ieşisem dintr-o emisiune despre fotbal, cum altfel? Se întîmpla duminică seară, la pauza meciului România-Danemarca, fetele noastre erau conduse, jocul nu mersese formidabil în prima repriză, începuserăm să ghicim şi mugurii unui arbitraj ostil. Cu delicateţea-i de fost mare tenismen, Ilie Năstase ne făcuse cretini în direct, pretinzînd că nu ştie nimic şi nu e implicat în acţiunea generalilor stelişti.

Cu o gentileţe veritabilă, coborîtă din altă lume, din alt timp şi în perfectă disonanţă cu vecinătatea bădărăniei lui Năstase cel cu racheta, domnul Birtalan ne-a invitat să luăm loc şi să urmărim împreună partea a doua a partidei cu danezele. Am refuzat politicos, invocînd oboseala. Era doar frica de a vedea din nou acelaşi film. Se făcuse 15 la 11 pentru nordice şi mirosea a înfrîngere. Am dat bună seara şi am plecat. Am ajuns acasă, am deschis cu teamă televizorul. Se făcuse 23-23. Atunci am înţeles şi mi-a părut cu adevărat rău. Mi-a părut rău că n-am rămas acolo, în acel loc. Alături de unul dintre cei mai mari jucători ai istoriei, să vedem cum se naşte o naţională.

S-a terminat meciul. Victorie, îmbrăţişări, zîmbete, cîteva lacrimi de bucurie ale fetelor. Apoi m-au năpădit amintirile. Ca în peliculele indiene, veţi spune. Posibil, dar nostalgia nu trebuie exilată doar pentru că nu e cool. Se întîmpla cu 34 de ani în urmă, într-un Berlin tăiat de un mare zid, era tot aşa, o zi de duminică, dimineaţă participasem la olimpiada la mate faza pe şcoală, reuşisem să rezolv mai multe probleme decît sperase şi profa, dormisem cîteva ceasuri visînd încă formule, televizorul Tonitza prinsese o zi bună, în care avea şi sonor, iar pe ecranul nici plat, nici color se derulau imaginile finalei masculine la handbal, Germania-România, de fapt RDG-România.

Ştefan Birtalan plutea peste blocajul nemţilor şi înscria gol după gol, a şi ieşit golgeterul competiţiei, Penu blocase poarta cu o mustaţă mare cît Carpaţii, iar Cristian Gaţu se ţinea de şotii pe semicerc în faţa unor namile blonde cărora le dispăruse simţul umorului. Final dramatic, comentariu emoţionant-patriotic marca Ţopescu. România campioană mondială pentru a patra oară. După Parisul capitalist în ’70, era rîndul Berlinului comunist să ne aplaude în picioare.

Ar fi trebuit să-l aplaud în picioare pe Ştefan Birtalan atunci cînd l-am întîlnit. N-au trecut decît 34 de ani de la acea partidă. Era o seară de duminică, din alt timp. Tot într-o seară de duminică o altă naţională se năştea sub privirile înţelepţite de timp şi de suferinţă ale lui Ştefan Birtalan. Iertare, domnule Birtalan, altădată nu vă voi mai refuza!