Un meci în familie
A fost norocul care coafa o realitate crudă? Au ratat cu voie bună Luca Toni şi Miroslav Klose, ca la un october fest mutat în noiembrie? Da, dar a mai fost ceva. Aerul de pe Allianz Arena. Mirosul acela de […]
A fost norocul care coafa o realitate crudă? Au ratat cu voie bună Luca Toni şi Miroslav Klose, ca la un october fest mutat în noiembrie? Da, dar a mai fost ceva. Aerul de pe Allianz Arena. Mirosul acela de fotbal mare căruia nu poţi să-i rezişti. Contactul cu un mare stadion are ceva magic asupra tuturor, de la Ribery la oamenii din tribună. Aţi văzut cum se mişca Rădoi, ce execuţii a încercat? Unele i-au şi ieşit. O, da, există excepţii, pirotehnişti din Carpaţi care vor să incendieze inima Bavariei, dar senzaţia nu poate fi alterată de o mînă de ultraşi.
E o naivitate să vorbeşti despre bucuria de a alerga şi de a juca pe un stadion care aştepta execuţia? Ra-ta-ta! Probabil. Oricum, setea de gol se va fi stins în valuri de bere prin Marienplatz. Cel mai simplu după un meci dominat co-pi-os de nemţii care nu mai sînt doar nemţi ar fi să ne punem ochelarii de analişti şi să încrucişăm mîinile pe piept. Atunci am înceta să respirăm aerul acela despre care vorbeam mai devreme. Aerul de Champions League, parfumul de fotbal bun. Iar dacă Steaua a reuşit ceva acolo, asta a fost că n-a refuzat lecţia predată de Bayern. A jucat fotbal, atît cît poate. Deschis, dar modest, generos, dar naiv, puţin demodat. Dar lumea din tribune nu ne-a tratat ca pe nişte intruşi. Iar acesta e un punct cîştigat. Nu în clasamentul grupei, ci în familia Ligii Campionilor.